Ierte-mi-se că parafrazez titlul volumului de interviuri al poetului Andrei Codrescu, a cărui lansare pe zoom a avut loc luni, 28 februarie, când războiul din Ucraina încă nu luase turații de adevărat măcel. Nu-mi stă inima la nimic altceva, decât la ce se întâmplă în țara vecină, ultima pavăză împotriva barbariei, astfel că pe post de blog Vă îndemn să urmăriți această lansare, cine știe poate ultima pe care o moderez în primăvara neagră a lui 2022. Este o mică oază de (ne)liniște, sub cerul liber (chiar dacă închis zborurilor), legând Chișinăul de New York, via București, Cluj, Alba Iulia – iat-o:
* * * * * * * * * *
Pe final, Andrei Codrescu citește un cutremurător poem scris acum (peste) jumătate de secol, dar vai! atât de la zi. Cine i l-ar putea traduce, pre limba lui Pușkin – «великий, могучий» –, asasinului din Kremlin?!
COTIDIANĂ
Sârma ghimpată ne-a devenit atât de familiară încât o mâncăm cu pâine
cu aceeași pâine pe care alături de sare o oferim străinilor
cu aceeași pâine care doarme între mine și femeia mea.
În spatele pâinii acționează clandestin grâul
același grâu care a proclamat victoria și a mâncat florile armatelor de ocupație.
Iar în spatele grâului – surâsul lui Stalin
din care izvorăsc în fiecare an mii de refugiați.
1965-1968