Tocmai lansasem luni seara, pe zoom, studiul lui Charles King, Odessa. Geniu şi moarte într-un oraş al visurilor, Cartier, 2019, când am primit de la un tânăr scriitor această întrebare:
Ce se întâmplă cu scrisul după războiul din Ucraina? Literatura își mai păstrează resorturile și mizele pe care le-a avut până acum? În general, care e rolul artei în vremuri de război?
Am reflectat câteva zile, după care am răspuns:
De ce după?! Scrisul se întâmplă tot timpul, că vor sau mai degrabă nu vor (în ruptul capului!) agresorii/duşmanii, dar şi autorităţile statului. Amintesc că Osip Mandelştam, deja pus la index, şi-a scris poemul (de la care i se va trage moartea, în 1938) «Мы живем под собою не чуя страны» în noiembrie 1933, când tocmai se declanşase mecanismul terorii instituţionalizate; Albert Camus şi-a redactat & tipărit în plin război Străinul (1942); Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse apărea în 1943; iar la întrebarea lui Theodor W. Adorno, „Cum este posibilă poezia după Auschwitz?”, a răsuns – prin poezie (şi ce poezie!) – Paul Celan. Acelaşi Paul Celan spune, într-un poem din Schimbare de suflu (1967): „Nimeni/ mărturie nu dă pentru/ martor”; or, cred că literatura exact asta trebuie să facă, să dea mărturie – şi despre cei care nu o mai pot face (alias, victimele), şi despre cei ce refuză s-o facă (călăii, deloc întâmplătoare cacofonia) sau care mărturisesc strâmb. Şi apoi, despre scrisul cui e vorba? Al literaţilor români, y compris din RM? Alexandru Vakulovski a şi răspuns – avant la lettre – prin volumul de poeme A cui e casa asta, Charmides, 2020. Al literaţilor ucraineni? Ei bine, citiţi magistralul roman (despre războiul din Donbos) al prozatorului din Harkiv (oraş pe care omul refuză să-l părăsească) Serhii Jdan, Internat, Cartier, 2021; unul Dumnezeu ştie ce pagini zguduitoare va mai scrie acesta, de data aceasta ca martor ocular, despre invazia Rusiei lui Putin în Ucraina. Mă întreb, cu strângere de inimă, care va fi reacţia scriitorilor ruşi rămaşi în Rusia – vor cânta în strună autorităţilor? se vor preface că nu se întâmplă nimic? îşi vor ridica vocea întru susţinerea cauzei ucrainene, sau cel puţin a păcii? (Să nu uităm că unii artişti, intrepreţi, intelectuali ruşi au condamnat războiul – dar şi regimul lui V.V. Putin! – chiar din primele zile ale agresiunii Moscovei, slavă eroilor!) Nu vreau să generalizez apropo de „resorturi şi mize” – fiecare cu alegerea lui! –, cert este că tocmai suntem martorii – eu unul am mai fost, în anul în care „Dumnezeu a fost român”, 1989! – unor mişcări tectonice care vor redimensiona din p.d.v. geopolitic Bătrânul Continent & întreaga omenire mai ceva ca prăbuşirea URSS, ceea ce se va lăsa cu consecinţe şi pentru mentalitatea europeană vs asiatică. Nu voi lansa, aici şi acum, tot felul de apeluri de genul: „De partea cui sunteţi, maeştri ai cuvântului?”; pur şi simplu, voi avea şi mai multă grijă ce (& cum) scriu şi pe cine îi citesc.
Nu mă grăbesc să-i „înrolez” pe artişti, am crescut într-o societate – URSS-ul anilor ’70 -’80 – în care statul, dar mai ales Partidul, te lua în braţe încă de la grădiniţă („nepoţeii lui Ilici”) şi te creştea „demn cetăţean sovietic”, drept care 90% al programei şcolare la literatură constituia propagandă pură, cu pionieri-eroi, luptători înflăcăraţi pentru cauza lui Lenin etc. Pomenesc despre acele vremuri, fiindcă tocmai ieşeam dintr-o lume în care ne născusem & am fost crescuţi, iar alegerea – să faci parte din sistem sau să cauţi a te eschiva (să fie limpede, la noi au fost puţini dezidenţi!) – îţi marca, la modul concret, scrisul. Se simţea din prima dacă pui suflet şi crezi în ceea ce cânţi sau o faci la comandă, la fel cum orice ironie & aluzie critică la adresa sistemului era decodificată imediat (de unde şi numeroasele „şopârle”, dar şi limbajul esopic al unor scrieri). Puţini au fost cei care şi-au pus viaţa la bătaie în scrisul (arta, în general) lor, mă întreb ce rămâne din gesticulaţia unor artişti care au jucat la două capete, făcând-o pe „esteţii” dar cu ochii pe ce vrea Puterea. E alegerea fiecăruia de a-şi „pune trupul alături” de cauza (& oamenii!) în care crede, fără însă a fi „mobilizat” sau investit cu vreun „rol”.
P.S. Cei interesaţi de lansarea de carte, o pot urmări aici
