Îl cunosc pe Nichita Danilov (n. 7 aprilie 1952, Climăuţi, Suceava) din mai 1990, când treceam prima oară Prutul; ne-am împrietenit din prima (şi el, şi eu – dragoni, la 12 ani distanţă), rezonând nu numai ca oameni, dar şi ca poeţi (ca să vezi potrivire: în 1990, lui Nichita îi apărea, la Editura Cartea Românească, volumul Deasupra lucrurilor, neantul, iar în 1991, eu scoteam, la Editura Hyperion, Levitaţii deasupra hăului); de-atunci ne-am tot întâlnit, în viaţă şi în scris, la Iaşi şi la Chişinău – unde poetul s-a aflat în misiune diplomatică în câteva rânduri (consilier la Ambasada României şi vice-director la ICR, Chişinău „Mihai Eminescu”), dar şi la numeroase festivaluri de literatură din ţară. Poet, prozator, eseist, pamfletar, romancier etc., Nichita Danilov este un scriitor împlinit, dar care nu conteneşte „să înmulţească talanţii”, publicând într-un ritm de-a dreptul ameţitor lucrări din ce în ce mai complexe (ditamai romanul Omul din eprubetă, Polirom, 2021), rămânând însă acelaşi poet rafinat al sensurilor ascunse, cu o incontestabilă fibră metafizică.
Nu ştiu cum să-l sărbătoresc altfel decât recitindu-l şi dând mai departe, y compris acest poem inedit, marca Nichita DANILOV, dintr-un volum ce stă să apară la Editura Cartier:
* * * * * * * *
Tăcere
Și atunci tăcerea și-a ridicat chipul și a vorbit.
Broboane mari de sudoare
amestecate cu tăcere s-au desprins
de pe tâmplele ei albite de lumina lunii
și au picurat în beznă. Ne-am întins mâinile
spre fața ei și ne-am umplut căușele palmelor
cu beznă, apoi ne-am ridicat mâinile
spre cerul potopit de liniște al nopții și-am strigat.
Nu ne-a răspuns nimeni, nici măcar ecoul.
Și-atunci tăcerea a vorbit din nou.
A spus totul. Ba mai mult decât atât.
cufundându-se într-o tăcere și mai mare.
Și-atunci cuvintele au amuțit, iar punctele suspendate-n aer
și sunetele ce izvorau din ele
au dispărut cu totul din auz și din vedere.
Atunci consoanele și-au deschis gura
și au înghit vocalele, apoi s-au înghițit
pe ele însele, una câte una.
Atunci timpul s-a oprit în loc
și a privit nedumerit în jur,
iar spațiul a devenit cu desăvârșire orb,
pierzându-și în tăcerea nopții glasul.
Atunci a venit în preajma lui
întunericul cel fără de chip și fără formă
și a înghițit tot ce mai rămăsese din lumină.
Iar restul de lumină a înghițit tot întunericul,
transformându-se într-un întuneric și mai mare.
Și apoi întunericul a fost înghițit de tăcere,
dar după trei zile și trei nopți
de somn tăcerea l-a expulzat din bezna ei afară.
Și atunci întunericul s-a umplut
de gemete, de țipete, de mâini și de glasuri,
ce s-au răspândit rostogolindu-se de pe țărm în valuri.
Ne-am adunat cu toții în fața casei tale,
ne-am ridicat capetele rase din țărâna ce-o țineam în palme
și am întrebat tăcerea ce și cum:
dacă tăcerea de aici e aidoma
cu cea de dincolo sau nu. Atunci tăcerea a râs.
o dată, de două ori, și iar de două ori
până a ajuns la cifra șapte cufundată în tăcere.
Și-atunci tăcerea și-a arătat dinții alb crăpați
din care a curs țărână și a râs din nou
până a crăpat în lung și în lat
de șapte ori tăcerea cifrei șapte.
Și odată cu ea au crăpat pereții casei
acoperindu-se de beznă. Și a crăpat și cerul
din care s-au desprins bucăți mari de moloz
amestecate cu firmituri de pâine și de lut
prăbușindu-se peste așternuturi
unde păsările și peștii își făcuseră culcuș,
și-odată cu ea s-a fisurat în două,
în lung și-n lat, până a ajuns la cifra nouă,
ființa noastă și a picat în neființă.
Și atunci alfa a înghițit omega,
și începutul a înghițit sfârșitul,
apoi l-a vărsat sub formă de mănuși și pălării
la un colț necunoscut de stradă,
iar sub ele s-au ascuns pământul și cerul,
apele și vântul ce bătea dinspre
miazăzi spre miazănoapte
și s-au ascuns mănușile și degetele
strângând zarurile sorții
și atunci tăcerea a râs din nou
și lucrurile ascunse au chicotit din umbră
Și atunci somnul de lipit de aripile morților
a răbufnit de sub podea
revărsându-se din casă pe sub uși
și pe sub ferestre goale în stradă,
iar copacii și lucrurile pe jumătate adormite
au clipit de trei ori din ochi,
apoi desprinzându-se de la locurile lor
au început să plutească de-a lungul străzilor
făcând să amuțească sirenele
și să se stingă semafoarele și reclamele
postate deasupra clădirilor ce levitau în beznă
și atunci somnul morții s-a revărsat peste asfalt,
peste pasajele de trecere
țâșnind din gurile de canal
și din gurile de metrou larg deschise
ca un val greu de ceață…
Și-atunci tăcerea a râs din nou,
și-n timp ce ea râdea, brusc răsăritul
s-a acoperit de broboane de sudoare
și-a crăpat, apoi s-a acoperit de broboane de sudoare și apusul
și-a crăpat: Și-apoi răsăritul și apusul
s-au amestecat între ele
așa cum se-amestecă sângele și apa,
cum se amestecă pulberea drumului
cu pașii și cu drumul. Apoi a crăpat dreapta
și în scurt timp s-a fisurat și stânga,
iar liniile din palmă s-au frânt
transformându-se în puncte,
iar punctele s-au amestecat între ele
așa cum se amestecă mâinile
și coapsele, și buzele și cifrele într-o urnă,
și dinlăuntrul lor a răbufnit
în valuri somnul năpădit
de ochi și mâini, și glasuri
prelingându-se pe sub ferestrele zăvorâte de tăcere.
Și-atunci ziua de ieri
deschizându-și larg gura
a înghițit ziua de azi,
iar azi l-a înghițit pe ieri
s-a șters pe bot și apoi a
înghițit și ziua de mâine
și-apoi zilele și nopțile s-au înghițit
s-au înghițit între ele,
astfel încât n-a mai rămas pe lume
nici o zi și nici o noapte
ci doar liniștea, liniștea ce-a umplut
cu țiuitul ei pereții,
și pereții s-au crăpat
și a crăpat și tavanul și podeaua
canapele s-au despicat în două
și-au ieșit din ele arcuri cu degetele crispate
încercând să se agațe de aer,
și agățându-se degetele s-au transformat în ochi,
iar ochii și-au întins tentaculele
în întuneric pipăind sufletele ascunse în pereți
și pereții țiuiau și țiuia și liniștea.
Și-atunci tăcerea a zâmbit din nou,
și din tăcerea ei s-a născut apusul,
iar din el ziua și apoi noaptea cea mai lungă,
iar acoperișul casei noastre a luat foc
și odată cu el au ars și gândurile
transformându-se într-o ninsoare de flăcări străvezii.
Și-atunci noi am strigat din nou,
o dată, de două, de nouă ori,
privind cum strigătele noastre
se rostogolesc unul după altul
transformându-se într-o mare încremenită de tăcere.
Și-apoi tăcerea a vorbit din nou.
A spus tot ce avea de spus despre tăcere,
și nu s-a mai putut opri în loc.