Emilian Galaicu-Păun

„Eu consider că datoria mea este să îl împing să se gândească la acel ceva specific omenesc și etern care trăiește în sufletul fiecăruia. Dar acest ceva etern și important cel mai adesea este ignorat de om, deși soarta sa este în mâinile lui: el aleargă după fantome. Dar se pare că, până la urmă, totul se curăță până la această simplă particulă elementară, singura pe care se poate baza omul în viață: capacitatea de a iubi. Această particulă poate crește în sufletul fiecăruia într-o poziție de control al vieții, care este capabilă să dea sens vieții omului. Eu îmi văd datoria în a-l face pe om să simtă și el nevoia de a iubi, de a-și dărui iubirea, de a simți chemarea frumosului când se uită la filmele mele”, așa grăit-a Andrei Tarkovski (4 aprilie 1932 – 29 decembrie 1986). La cei 90 de ani de la naștere și la trei decenii și mai bine de la stingerea marelui regizor, valoarea sa testamentară este absolut incontestabilă.

Un creator de geniu, dublat de o conştiinţă artistică pe măsură, Andrei Tarkovski a lăsat moştenire nu doar o operă cinematografică singulară, ci şi un foarte consistent jurnal, Sculptând în timp, apărut în 2015 la Editura Nemira, în traducerea Ralucăi Rădulescu. „S-a născut un nou principiu estetic. Acest principiu constă în faptul că, pentru prima dată în istoria artei, pentru prima dată în istoria culturii, omul a găsit metoda de a fixa timpul în mod direct. (…) Omul a primit o matriţă a timpului real”, reflectează Andrei Tarkovski despre naşterea cinematografiei, după care ţine să-şi precizeze propria artă: „Tocmai de aceea în interiorul procesului de filmare eu urmăresc trecerea timpului în cadru, încercând să o reproduc şi să o fixez cu precizie. Iar montajul uneşte cadrele deja umplute cu timp, organizând organismul viu şi integru al filmului, în ale cărui vase de sânge pulsează timpul tensiunii ritmice diferite care îi asigură viaţa”.

Preţ de nouă capitole, regizorul, care s-a „considerat mereu mai degrabă poet decât cineast”, vorbeşte despre „esenţa muncii autorului în film”, pornind de la propria sa experienţă (numeroase pagini consacrate procesului de turnare a unor pelicule cum ar fi Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul), cu referire însă la marile modele: Bunuel, Bergman, Bresson, Kurosava ş.a. Şi această formidabilă intuiţie că „un proiect artistic adevărat este întotdeauna dureros pentru artist şi aproape periculos pentru viaţa lui”, adeverită prin însuşi destinul regizorului, care se stinge, la doar 54 de ani, după ce că a ars ca o torță (bine zis: “Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește salamandra sufletului omenesc”), de chiar boala „de care s-a salvat Aleksandr” din Sacrificiul.

Dacă ar fi să rezum într-o frază întreg demersul artistic tarkovskian, aceasta ar suna chiar aşa: „În filmele adevărate, spectatorul nu este spectator, cât martor”. (Dar, vai! ce conotații tragice capătă acest cuvânt, martor, în contextul războiului din Ucraina, mai cu seamă după masacrul de la Bucea; cum să nu-ți amintești de versurile unui alt mare artist – nu atât al cuvântului, cât al tăcerii! –, Paul Celan, cu care și închei aceste rânduri: „Nimeni/ mărturie nu dă pentru/ martor”.)

Ziua despre care facem vorbire este de 31 martie – acum 19 ani, se stingea, la Bucureşti, poeta Mariana Marin (1956 – 2003); în aceeaşi zi, Nichita Stănescu (1933 – 1983) ar fi împlinit 70 de ani. (Sigur, în timpul vieţii s-au cunoscut, dar asta-i o altă poveste…)

Luni, 28 martie, am lansat – pe zoom-ul Librării Cărtureşti – antologia Marianei Marin, La întretăierea drumurilor comerciale, Poeme alese de Claudiu Komartin, cu o prefaţă de Teona Farmatu, Cartier de colecţie, 2021, printre vorbitori numărându-se, pe lângă cei doi coautori, Bogdan Alexandru Stănescu & Olga Ştefan. Cum discuţia mi s-a părut deosebit de consistentă, Vă invit s-o urmăriţi şi Domniile Voastre:

Întâmplarea face că, acum vreo doi ani, tânăra poetă şi eseistă Teona Farmatu – pe atunci, studentă la Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, scriind la o teză de licenţă despre Mariana Marin – mi-a adresat o serie de întrebări, la care am răspuns cum m-am priceput mai bine:

Dragă domnule Emilian Galaicu-Păun, mi-aș dori să începem dialogul despre Mariana Marin de la momentul în care ați cunoscut-o. În ce context ați făcut cunoștință cu Madi? Cum v-o amintiți?

Em. Galaicu-Păun: Se întâmpla prin 1992, cred, eram pentru prima oară la Bucureşti, ca tânăr muzeograf al Muzeului Literaturii Române din Chişinău, cu o expoziţie de portrete ale scriitorilor moldoveni, găzduită de Muzeul Literaturii Române din bulevardul Dacia (condus pe atunci de regretatul Alexandru Condeescu). Nu mai ţin minte cine ne-a dus, întreaga echipă basarabeană, la revista „Contrapunct”, unde i-am cunoscut pe tenorii revistei pe viu: Mariana Marin, Elena Ştefoi, Hanibal Stănciulescu ş.a. Cât de uşor am găsit limbă comună, în special cu Madi şi Elena! La scurt timp, am plecat de la Muzeului Literaturii Române din Chişinău, pentru a mă alătura echipei de la Suplimentul Literar al ziarului „Sfatul Ţării” – într-una din zile, mi-a venit un mesaj de la Madi să trimit ceva pentru „Contrapunct”; or, eu tocmai scrisesem un amplu eseu, „Anul ’68 – o «Primăvară pragheză» a literaturii române din Basarabia”, pentru publicaţia de la Chişinău, pe care i l-am şi propus lui Madi fără a sta mult pe gânduri, cu convingerea că, dacă şi are să apară, asta s-ar putea întâmpla peste luni şi luni de zile. Da’ de unde! – peste o săptămână, eseul meu era publicat la „Contrapunct”, pe două pagini, spre marea supărare a colegilor mei de la Suplimentul Literar al ziarului „Sfatul Ţării”, care-i rezervaseră textului paginile de la mijloc. Nici eu nu eram fericit că, fără vrerea mea, „am furat startul” eseului-editorial; în cele din urmă, a trebuit să-l rescriu cap-coadă, completându-l temeinic, şi abia astfel a văzut lumina tiparului şi în publicaţia chişinăueană. Revenind la Madi, trebuie să spun sus şi tare că anume ea „m-a trecut Prutul” cu un text critic, de unde la acea oră deja publicasem pagini de poezie în principalele reviste literare din România. Şi abia după, a venit propunerea lui Al. Cistelecan de a susţine o rubrică de cronică de întâmpinarea la „Vatra”, integrând astfel echipa redacţională (până în ziua de azi!). A avut mână uşoară, Madi!

Ce a însemnat pentru dumneavoastră prietenia cu Mariana Marin?

Em. G.-P.: E mult spus, prietenie, căci am comunicat relativ puţin – dar ori de câte ori am stat de vorbă, am făcut-o „la cea mai înaltă ficţiune”. Cu Madi nu-ţi venea „să flecăreşti”, cel puţin nu mie, care o vedeam din ani în Paşti, şi atunci niciodată singură, de cele mai multe ori la crâşma din curtea Muzeului Literaturii Române; nu ţin minte însă s-o fi întâlnit la nici unul dintre festivalurile de poezie, numeroase în anii ’90. Mult mai apropiat eram de poezia ei, despre care am şi scris în câteva rânduri (o fi văzut oare Madi?!...). Plus que ça, într-un poem – „Yin.а-я” din A(II)Rh+eu (2019) – am grefat două versuri din „Elegia XII”: „Limba în care gândesc eu cuvântul moarte/ nu este limba în care gândeşti tu cuvântul iubire”, cum aş face o transfuzie de hemoglobină!

Lirica Marianei Marin e înțesată de spaime, suferințe, de voluptatea morții, generatoare a unor crize interioare și a unor atitudini radicale. În ce fel se reflectau toate acestea în personalitatea poetei?

Em. G.-P.: Dintre optzecişti, probabil doar Aurel Pantea a scris în infra-noir cu aceeaşi forţă & consecvenţă, atât că Madi şi-a plătit cu viaţa această poietică. Ţin minte că la lectura Mutilarea artistului la tinereţe, Editura Muzeului Literaturii Române, 1999, m-a izbit (fizic!) suflul morţii, chit că este vorba despre o poezie de-o vitalitate extraordinară a cărei conştiinţă tragică e dublată de un simţ etic intrinsec. Cunosc o mulţime de istorii ce adeveresc acest statut al ei de „Instanţă morală”, cum însă nu s-au întâmplat de faţă cu mine, prefer să le ascult de la prima sursă – de pildă, de la Dorin Tudoran, care a publicat-o în Agora, dar şi de la mult mai tinerii ei prieteni, Claudiu Komartin bunăoară.

Spuneați într-un text in memoriam (publicat pe 11 februarie 2011): „Dar mai cu seamă pentru tăria de caracter era respectată & temută!” Ce vă amintiți în legătură cu latura/ implicarea politică a Marianei Marin cu precădere înainte de 1989? Cum (n-)a reușit Madi să reziste acestor presiuni care nu i-au fost deloc străine în ciuda tăriei sale de caracter?

Em. G.-P.: Mă tem că nu-s persoana cea mai indicată să mă dau cu părerea, şi asta deoarece am prins-o pe Madi doar în ultimul ei deceniu de viaţă, şi atunci sporadic – din câte-mi amintesc, a scris Mircea Cărtărescu un text magistral despre colega lui de generaţie & prietena apropiată; nu-i mai puţin adevărat că, între timp, s-a brodit o mitologie întreagă în jurul poetei, într-o bună zi chiar va trebui să se aleagă adevărul de minciună. Să dea mărturii cei care i-au fost aproape!

Există un poem memorabil – precum multe altele, însă eu m-am oprit întotdeauna, mai întâi de toate, la acesta – în Apa.3D (Poemelnic) despre Madi, pe care îl voi cita integral: „Într-o/ palmă/ strâng/ linia/ vieţii,/ într-alta,/ o lamă/ punând[u-şi]/ semnul „=”/ -ităţii de-a/ curmezişul./ – Ghici în/ care mână,/ Madi Marin/ (1956 – 2003)?”. Aș vrea să ne oprim puțin asupra lui. E un dialog pe care îl (re)stabiliți cu Madi?

Em. G.-P.: În ediţia antologică din Cartier de colecţie, 2020, sanG d’encre, poemul este primul dintr-o „Troiţă”, urmat pe orizontală de unul închinat memoriei lui Alexandru Muşina (1954 – 2013) şi altul, memoriei lui Eugen Cioclea (1948 – 2013). Textul „traduce” un sentiment pe care l-am avut ori de câte ori i-am citit poezia Marianei Marin, şi anume că-şi scria versurile cu tăişul de sabie ninja/de lamă. (Dacă e să credem legenda, poeta şi-a retezat venele cu lama, fiind găsită fără suflare în cada de baie.) O mai invocasem pe Madi şi în alte poeme, „Autoportret cu ochelari de ceai” bunăoară, dar abia acesta pe care-l citezi are ceva din spiritul (tăios & drept) al poetei.

În urma cercetării mele de până acum, cred tot mai tare că poezia Marianei Marin nu a avut parte, cel puțin în spațiul românesc, de o receptare așa cum ar fi meritat. Cum se vede opera ei în spațiul din stânga Prutului?

Em. G.-P.: În mod cert, despre poezia Marianei Marin s-a scris nemeritat de puţin & nepermis de superficial în timpul vieţii autoarei (cu câteva excepţii, în special după apariţia volumului din 1999, Mutilarea artistului la tinereţe) şi nici postumitatea ei nu s-a îmbogăţit cu o bibliografie pe măsura valorii acestei scriitoare de raftul întâi. Indiscutabil, ea face parte din canonul poetic românesc, iar în anii ce vin sper să apară studii monografice despre autoarea Zestrei de aur. Cât priveşte receptarea poetei în spaţiul din stânga Prutului, în mod cert cei care citesc la zi poezie o cunosc şi o apreciază, nu cunosc însă pe nimeni care să se revendice explicit de la poetica ei.

Cum se raporta Madi la generația din care face parte, la colegii și prietenii ei, printre care vă aflați negreșit și Dvs., la atmosfera boemă pe care a cultivat-o ea (și nu numai ea)?

Em. G.-P.: Omniprezentă în amintirile colegilor optzecişti, Madi e prezenţa feminină sui-generis a poeziei anilor ’80-’90. Nu sunt eu în măsură să vorbesc despre atmosfera acelor ani, cert este că mai multe monografii consacrate Generaţiei 80 & interviurile lui Mihail Vakulovski cu tenorii optzecişti fac lumină asupra „întunecatului deceniu nouă”.

Elipticele consemnări în ceea ce privește parcursul biografic al Marianei Marin par a fi scheletul unui traseu accidentat, de la precaritate până la boala de care a suferit. În ce fel și-au pus amprenta asupra ei aceste probleme de ordin pragmatic?

Em. G.-P.: (Nu mă încumet să răspund, s-o facă cei care au ştiut-o îndeaproape.)

În genere, imaginea Marianei Marin din preajma dispariției sale e invocată pe un fond tragic, întunecat, lipsit de efervescența cu care era înzestrată. Cum v-o amintiți Dvs. pe Madi Marin cea de-atunci?

Em. G.-P.: O (posibilă) ultimă oară ne văzusem la scurt timp de la apariţia antologiei Zestrea de aur, Madi era prinsă într-o discuţie aprinsă la o masă de la crâşma Muzeului Literaturii Române, iar eu nu am îndrăznit să mă bag pe fir. Tocmai îi cumpărasem antologia, m-aş fi bucurat să mi-o semneze, dar mi-am spus că o prind eu mai târziu – şi am plecat cu treburi în oraş, fie la USR, fie prin librării. Or, „mai târziul” a venit mult prea devreme pentru Madi!