Emilian Galaicu-Păun

Îl cunosc pe Nichita Danilov (n. 7 aprilie 1952, Climăuţi, Suceava) din mai 1990, când treceam prima oară Prutul; ne-am împrietenit din prima (şi el, şi eu – dragoni, la 12 ani distanţă), rezonând nu numai ca oameni, dar şi ca poeţi (ca să vezi potrivire: în 1990, lui Nichita îi apărea, la Editura Cartea Românească, volumul Deasupra lucrurilor, neantul, iar în 1991, eu scoteam, la Editura Hyperion, Levitaţii deasupra hăului); de-atunci ne-am tot întâlnit, în viaţă şi în scris, la Iaşi şi la Chişinău – unde poetul s-a aflat în misiune diplomatică în câteva rânduri (consilier la Ambasada României şi vice-director la ICR, Chişinău „Mihai Eminescu”), dar şi la numeroase festivaluri de literatură din ţară. Poet, prozator, eseist, pamfletar, romancier etc., Nichita Danilov este un scriitor împlinit, dar care nu conteneşte „să înmulţească talanţii”, publicând într-un ritm de-a dreptul ameţitor lucrări din ce în ce mai complexe (ditamai romanul Omul din eprubetă, Polirom, 2021), rămânând însă acelaşi poet rafinat al sensurilor ascunse, cu o incontestabilă fibră metafizică.

Nu ştiu cum să-l sărbătoresc altfel decât recitindu-l şi dând mai departe, y compris acest poem inedit, marca Nichita DANILOV, dintr-un volum ce stă să apară la Editura Cartier:

* * * * * * * *

Tăcere

Și atunci tăcerea și-a ridicat chipul și a vorbit.

Broboane mari de sudoare

amestecate cu tăcere s-au desprins

de pe tâmplele ei albite de lumina lunii

și au picurat în beznă. Ne-am întins mâinile

spre fața ei și ne-am umplut căușele palmelor

cu beznă, apoi ne-am ridicat mâinile

spre cerul potopit de liniște al nopții și-am strigat.

Nu ne-a răspuns nimeni, nici măcar ecoul.

Și-atunci tăcerea a vorbit din nou.

A spus totul. Ba mai mult decât atât.

cufundându-se într-o tăcere și mai mare.

Și-atunci cuvintele au amuțit, iar punctele suspendate-n aer

și sunetele ce izvorau din ele

au dispărut cu totul din auz și din vedere.

Atunci consoanele și-au deschis gura

și au înghit vocalele, apoi s-au înghițit

pe ele însele, una câte una.

Atunci timpul s-a oprit în loc

și a privit nedumerit în jur,

iar spațiul a devenit cu desăvârșire orb,

pierzându-și în tăcerea nopții glasul.

Atunci a venit în preajma lui

întunericul cel fără de chip și fără formă

și a înghițit tot ce mai rămăsese din lumină.

Iar restul de lumină a înghițit tot întunericul,

transformându-se într-un întuneric și mai mare.

Și apoi întunericul a fost înghițit de tăcere,

dar după trei zile și trei nopți

de somn tăcerea l-a expulzat din bezna ei afară.

Și atunci întunericul s-a umplut

de gemete, de țipete, de mâini și de glasuri,

ce s-au răspândit rostogolindu-se de pe țărm în valuri.

Ne-am adunat cu toții în fața casei tale,

ne-am ridicat capetele rase din țărâna ce-o țineam în palme

și am întrebat tăcerea ce și cum:

dacă tăcerea de aici e aidoma

cu cea de dincolo sau nu. Atunci tăcerea a râs.

o dată, de două ori, și iar de două ori

până a ajuns la cifra șapte cufundată în tăcere.

Și-atunci tăcerea și-a arătat dinții alb crăpați

din care a curs țărână și a râs din nou

până a crăpat în lung și în lat

de șapte ori tăcerea cifrei șapte.

Și odată cu ea au crăpat pereții casei

acoperindu-se de beznă. Și a crăpat și cerul

din care s-au desprins bucăți mari de moloz

amestecate cu firmituri de pâine și de lut

prăbușindu-se peste așternuturi

unde păsările și peștii își făcuseră culcuș,

și-odată cu ea s-a fisurat în două,

în lung și-n lat, până a ajuns la cifra nouă,

ființa noastă și a picat în neființă.

Și atunci alfa a înghițit omega,

și începutul a înghițit sfârșitul,

apoi l-a vărsat sub formă de mănuși și pălării

la un colț necunoscut de stradă,

iar sub ele s-au ascuns pământul și cerul,

apele și vântul ce bătea dinspre

miazăzi spre miazănoapte

și s-au ascuns mănușile și degetele

strângând zarurile sorții

și atunci tăcerea a râs din nou

și lucrurile ascunse au chicotit din umbră

Și atunci somnul de lipit de aripile morților

a răbufnit de sub podea

revărsându-se din casă pe sub uși

și pe sub ferestre goale în stradă,

iar copacii și lucrurile pe jumătate adormite

au clipit de trei ori din ochi,

apoi desprinzându-se de la locurile lor

au început să plutească de-a lungul străzilor

făcând să amuțească sirenele

și să se stingă semafoarele și reclamele

postate deasupra clădirilor ce levitau în beznă

și atunci somnul morții s-a revărsat peste asfalt,

peste pasajele de trecere

țâșnind din gurile de canal

și din gurile de metrou larg deschise

ca un val greu de ceață…

Și-atunci tăcerea a râs din nou,

și-n timp ce ea râdea, brusc răsăritul

s-a acoperit de broboane de sudoare

și-a crăpat, apoi s-a acoperit de broboane de sudoare și apusul

și-a crăpat: Și-apoi răsăritul și apusul

s-au amestecat între ele

așa cum se-amestecă sângele și apa,

cum se amestecă pulberea drumului

cu pașii și cu drumul. Apoi a crăpat dreapta

și în scurt timp s-a fisurat și stânga,

iar liniile din palmă s-au frânt

transformându-se în puncte,

iar punctele s-au amestecat între ele

așa cum se amestecă mâinile

și coapsele, și buzele și cifrele într-o urnă,

și dinlăuntrul lor a răbufnit

în valuri somnul năpădit

de ochi și mâini, și glasuri

prelingându-se pe sub ferestrele zăvorâte de tăcere.

Și-atunci ziua de ieri

deschizându-și larg gura

a înghițit ziua de azi,

iar azi l-a înghițit pe ieri

s-a șters pe bot și apoi a

înghițit și ziua de mâine

și-apoi zilele și nopțile s-au înghițit

s-au înghițit între ele,

astfel încât n-a mai rămas pe lume

nici o zi și nici o noapte

ci doar liniștea, liniștea ce-a umplut

cu țiuitul ei pereții,

și pereții s-au crăpat

și a crăpat și tavanul și podeaua

canapele s-au despicat în două

și-au ieșit din ele arcuri cu degetele crispate

încercând să se agațe de aer,

și agățându-se degetele s-au transformat în ochi,

iar ochii și-au întins tentaculele

în întuneric pipăind sufletele ascunse în pereți

și pereții țiuiau și țiuia și liniștea.

Și-atunci tăcerea a zâmbit din nou,

și din tăcerea ei s-a născut apusul,

iar din el ziua și apoi noaptea cea mai lungă,

iar acoperișul casei noastre a luat foc

și odată cu el au ars și gândurile

transformându-se într-o ninsoare de flăcări străvezii.

Și-atunci noi am strigat din nou,

o dată, de două, de nouă ori,

privind cum strigătele noastre

se rostogolesc unul după altul

transformându-se într-o mare încremenită de tăcere.

Și-apoi tăcerea a vorbit din nou.

A spus tot ce avea de spus despre tăcere,

și nu s-a mai putut opri în loc.

„Eu consider că datoria mea este să îl împing să se gândească la acel ceva specific omenesc și etern care trăiește în sufletul fiecăruia. Dar acest ceva etern și important cel mai adesea este ignorat de om, deși soarta sa este în mâinile lui: el aleargă după fantome. Dar se pare că, până la urmă, totul se curăță până la această simplă particulă elementară, singura pe care se poate baza omul în viață: capacitatea de a iubi. Această particulă poate crește în sufletul fiecăruia într-o poziție de control al vieții, care este capabilă să dea sens vieții omului. Eu îmi văd datoria în a-l face pe om să simtă și el nevoia de a iubi, de a-și dărui iubirea, de a simți chemarea frumosului când se uită la filmele mele”, așa grăit-a Andrei Tarkovski (4 aprilie 1932 – 29 decembrie 1986). La cei 90 de ani de la naștere și la trei decenii și mai bine de la stingerea marelui regizor, valoarea sa testamentară este absolut incontestabilă.

Un creator de geniu, dublat de o conştiinţă artistică pe măsură, Andrei Tarkovski a lăsat moştenire nu doar o operă cinematografică singulară, ci şi un foarte consistent jurnal, Sculptând în timp, apărut în 2015 la Editura Nemira, în traducerea Ralucăi Rădulescu. „S-a născut un nou principiu estetic. Acest principiu constă în faptul că, pentru prima dată în istoria artei, pentru prima dată în istoria culturii, omul a găsit metoda de a fixa timpul în mod direct. (…) Omul a primit o matriţă a timpului real”, reflectează Andrei Tarkovski despre naşterea cinematografiei, după care ţine să-şi precizeze propria artă: „Tocmai de aceea în interiorul procesului de filmare eu urmăresc trecerea timpului în cadru, încercând să o reproduc şi să o fixez cu precizie. Iar montajul uneşte cadrele deja umplute cu timp, organizând organismul viu şi integru al filmului, în ale cărui vase de sânge pulsează timpul tensiunii ritmice diferite care îi asigură viaţa”.

Preţ de nouă capitole, regizorul, care s-a „considerat mereu mai degrabă poet decât cineast”, vorbeşte despre „esenţa muncii autorului în film”, pornind de la propria sa experienţă (numeroase pagini consacrate procesului de turnare a unor pelicule cum ar fi Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul), cu referire însă la marile modele: Bunuel, Bergman, Bresson, Kurosava ş.a. Şi această formidabilă intuiţie că „un proiect artistic adevărat este întotdeauna dureros pentru artist şi aproape periculos pentru viaţa lui”, adeverită prin însuşi destinul regizorului, care se stinge, la doar 54 de ani, după ce că a ars ca o torță (bine zis: “Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește salamandra sufletului omenesc”), de chiar boala „de care s-a salvat Aleksandr” din Sacrificiul.

Dacă ar fi să rezum într-o frază întreg demersul artistic tarkovskian, aceasta ar suna chiar aşa: „În filmele adevărate, spectatorul nu este spectator, cât martor”. (Dar, vai! ce conotații tragice capătă acest cuvânt, martor, în contextul războiului din Ucraina, mai cu seamă după masacrul de la Bucea; cum să nu-ți amintești de versurile unui alt mare artist – nu atât al cuvântului, cât al tăcerii! –, Paul Celan, cu care și închei aceste rânduri: „Nimeni/ mărturie nu dă pentru/ martor”.)