Emilian Galaicu-Păun

N-am încotro, trebuie să încep de departe – student fiind, citisem Însemnările lui Malte Laurids Brigge, de Rainer Maria Rilke, Editura Univers, 1982; m-a electrocutat fraza: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte, dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”; a fost ca un vaccin – m-a imunizat!

Mult mai târziu, citind Orgia perpetuă, de Mario Vargas Llosa, o altă frază m-a marcat: „…o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” – mai cu seamă că îmi confirma metoda mea de lucru, rescrierile (de poeme, de romane) fiind „marota” mea (a se vedea şi ce spune Mihai Iovănel apropo de ediţia a II-a, remake-tată, a Ţesut-ului viu: „Unii vor citi acum cartea pentru întâia oară, alţii o vor reciti; unii o vor citi şi reciti în anii ce vin. Dar în special aceia care o vor reciti o vor citi cu adevărat prima dată”. (Până şi pentru traducerea engleză a romanului am rescris nişte pasaje, aşa că la ora asta Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, 2020, este mai complet decât Ţesut viu. 10 x 10! Acum e musai să aduc la zi versiunea română, pentru ediția a III-a, definitivă.)

În ianuarie 2022 s-au împlinit 18 ani bătuţi pe muchie de când aduc, în fiecare luni seara, la Radio Europa Liberă, Cartea la pachet, biblioteca mea „vorbită” însumând peste 900 de titluri (la rândul lor, alese din cele două-trei cărţi cetite pe săptămână), n-a fost însă lună să nu recitesc cel puţin o carte – Craii de Curtea-Veche, o vreme, prima în top; Ferestrele zidite de Alexandru Vona, imediat după, din literatura română; Мастер и Маргарита de Mihail Bulgakov; Бесы de Fiodor Dostoievski şi Москва – Петушки de Venedikt Erofeev, din literatura rusă; şi câte 2-3 titluri din literatura franceză, engleză, americană, britanică etc., primul în top fiind Memorialul mânăstirii al portughezului José Saramago (este, probabil, singurul roman pe care aș fi vrut să-l scriu chiar eu, de mirare că Saramago mi-a luat-o înainte). Mă gândesc să propun aceluiaşi post de radio o emisiuni de recitiri, sigur într-o altă cheie, de ce nu? chiar pentru serile de vineri.

Există însă un volumaş pe care l-am purtat cu mine (ca pe-un… paşaport liric!) pe toate meridianele, ori de câte ori plecam în călătorii mai lungi de 2-3 zile: Întoarcerea lui Immanuel de Virgil Mazilescu, Albatros, 1991. Uluitor este faptul că, la fiece relectură, descopăr noi şi noi frumuseţi – o mină de diamante, poezia lui Mazilescu!

Biblioteca face parte din CV-ul meu, tout court – în spatele fiecărui volum se află o poveste, după unele cărţi am alergat ani de zile, altele m-au găsit ele pe mine, acum suntem una. Când împrumut o carte, ştiu exact cui i-o dau şi de ce, e un fel de a mă împărtăşi cu alţii. (Poţi să nu-mi întorci bani, dar cine-mi pierde cărţile sau pur şi simplu dispare cu ele, mă răneşte profund – unde mai pui că unele volume au dedicaţii de la nişte oameni foarte dragi, regretaţii Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Sandu Vlad ş.a.). Nu am o listă cu „cele mai împrumutate cărţi”, am tot recomandat şi jurnale & memorii, şi eseuri, şi romane, şi poezie, unele cărţi au circulat luni de zile, din mână-n mână, ajungând la Paris bunăoară, înainte de a se întoarce la mine. Sunt păsările mele migratoare, noroc că se întorc de fiecare dată la cuiburi (hélas! cu unele pierderi), pentru a-şi relua zborul iar şi iar. Sunt şi volume pe care nu le scot din casă – de pildă Poesii nouă, Dacia, 1982, de Mircea Ivănescu, cu un autograf al autorului pentru subsemnatul (nu-i de ici, colea să-ţi vezi numele scris de mâna lui M.I. în persoană!!!), sau Cartea Psalmilor în tălmăcirea lui Şerban Foarţă cu un poEM-autograf, dar şi cărţile cu autografe năstruşnice primite de la Emil Brumaru. Într-o bună zi, biblioteca mea se va „vărsa” în Biblioteca Naţională – sau Municipală, încă n-am hotărât (că doar n-am s-o iau cu mine pe Ceea Lume) –; ce m-aş bucura să fie la fel de căutată ca acum. Asta da, postumitate!

Post Scriptum: există și oameni-biblioteci, iar operele acestora însumează erudiția umană dintr-o epocă, civilizație, cultură etc.; unul dintre aceștia este istoricul francez Michel PASTOUREAU, ale cărui două studii fundamentale – O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, ediția a II-a, revizuită, și Regele ucis de-un porc, Cartier, 2022 – tocmai le-am lansat pe zoom, în acest început de săptămână a sfintelor sărbători:

Tocmai lansasem luni seara, pe zoom, studiul lui Charles King, Odessa. Geniu şi moarte într-un oraş al visurilor, Cartier, 2019, când am primit de la un tânăr scriitor această întrebare:

Ce se întâmplă cu scrisul după războiul din Ucraina? Literatura își mai păstrează resorturile și mizele pe care le-a avut până acum? În general, care e rolul artei în vremuri de război?

Am reflectat câteva zile, după care am răspuns:

De ce după?! Scrisul se întâmplă tot timpul, că vor sau mai degrabă nu vor (în ruptul capului!) agresorii/duşmanii, dar şi autorităţile statului. Amintesc că Osip Mandelştam, deja pus la index, şi-a scris poemul (de la care i se va trage moartea, în 1938) «Мы живем под собою не чуя страны» în noiembrie 1933, când tocmai se declanşase mecanismul terorii instituţionalizate; Albert Camus şi-a redactat & tipărit în plin război Străinul (1942); Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse apărea în 1943; iar la întrebarea lui Theodor W. Adorno, „Cum este posibilă poezia după Auschwitz?”, a răsuns – prin poezie (şi ce poezie!) – Paul Celan. Acelaşi Paul Celan spune, într-un poem din Schimbare de suflu (1967): „Nimeni/ mărturie nu dă pentru/ martor”; or, cred că literatura exact asta trebuie să facă, să dea mărturie – şi despre cei care nu o mai pot face (alias, victimele), şi despre cei ce refuză s-o facă (călăii, deloc întâmplătoare cacofonia) sau care mărturisesc strâmb. Şi apoi, despre scrisul cui e vorba? Al literaţilor români, y compris din RM? Alexandru Vakulovski a şi răspuns – avant la lettre – prin volumul de poeme A cui e casa asta, Charmides, 2020. Al literaţilor ucraineni? Ei bine, citiţi magistralul roman (despre războiul din Donbos) al prozatorului din Harkiv (oraş pe care omul refuză să-l părăsească) Serhii Jdan, Internat, Cartier, 2021; unul Dumnezeu ştie ce pagini zguduitoare va mai scrie acesta, de data aceasta ca martor ocular, despre invazia Rusiei lui Putin în Ucraina. Mă întreb, cu strângere de inimă, care va fi reacţia scriitorilor ruşi rămaşi în Rusia – vor cânta în strună autorităţilor? se vor preface că nu se întâmplă nimic? îşi vor ridica vocea întru susţinerea cauzei ucrainene, sau cel puţin a păcii? (Să nu uităm că unii artişti, intrepreţi, intelectuali ruşi au condamnat războiul – dar şi regimul lui V.V. Putin! – chiar din primele zile ale agresiunii Moscovei, slavă eroilor!) Nu vreau să generalizez apropo de „resorturi şi mize” – fiecare cu alegerea lui! –, cert este că tocmai suntem martorii – eu unul am mai fost, în anul în care „Dumnezeu a fost român”, 1989! – unor mişcări tectonice care vor redimensiona din p.d.v. geopolitic Bătrânul Continent & întreaga omenire mai ceva ca prăbuşirea URSS, ceea ce se va lăsa cu consecinţe şi pentru mentalitatea europeană vs asiatică. Nu voi lansa, aici şi acum, tot felul de apeluri de genul: „De partea cui sunteţi, maeştri ai cuvântului?”; pur şi simplu, voi avea şi mai multă grijă ce (& cum) scriu şi pe cine îi citesc.

Nu mă grăbesc să-i „înrolez” pe artişti, am crescut într-o societate – URSS-ul anilor ’70 -’80 – în care statul, dar mai ales Partidul, te lua în braţe încă de la grădiniţă („nepoţeii lui Ilici”) şi te creştea „demn cetăţean sovietic”, drept care 90% al programei şcolare la literatură constituia propagandă pură, cu pionieri-eroi, luptători înflăcăraţi pentru cauza lui Lenin etc. Pomenesc despre acele vremuri, fiindcă tocmai ieşeam dintr-o lume în care ne născusem & am fost crescuţi, iar alegerea – să faci parte din sistem sau să cauţi a te eschiva (să fie limpede, la noi au fost puţini dezidenţi!) – îţi marca, la modul concret, scrisul. Se simţea din prima dacă pui suflet şi crezi în ceea ce cânţi sau o faci la comandă, la fel cum orice ironie & aluzie critică la adresa sistemului era decodificată imediat (de unde şi numeroasele „şopârle”, dar şi limbajul esopic al unor scrieri). Puţini au fost cei care şi-au pus viaţa la bătaie în scrisul (arta, în general) lor, mă întreb ce rămâne din gesticulaţia unor artişti care au jucat la două capete, făcând-o pe „esteţii” dar cu ochii pe ce vrea Puterea. E alegerea fiecăruia de a-şi „pune trupul alături” de cauza (& oamenii!) în care crede, fără însă a fi „mobilizat” sau investit cu vreun „rol”.

P.S. Cei interesaţi de lansarea de carte, o pot urmări aici