Marius Stan

Scriitorul american John Steinbeck (27 februarie 1902–20 decembrie 1968), autorul monumentalelor romane Fructele mâniei (1939) și Iarna vrajbei noastre (1961), al nuvelei realiste Oameni și șoareci (1937), a detestat comunismul așa cum exista el în Uniunea Sovietică și China. I se părea - și pe bună dreptate - că acest tip de regim politic calcă în picioare drepturile individuale. Același om a susținut Războiul din Vietnam pentru că îl percepea ca pe un răspuns necesar la răspândirea globală a comunismului. Cu toate acestea, Steinbeck vedea o mare diferență între comunismul care exista ca forță geopolitică globală și comunismul care exista ca forță în politica americană. Este o lecție la care merită reflectat inclusiv astăzi, în lumina dezbaterilor actuale despre tendințele așa-zis radicale ale politicii democrate (deci de stânga) din Statele Unite.

John Steinbeck a înțeles că ideologia comunistă funcționa în politica americană ca un instrument al fricii și manipulării, pe care o detesta în această formă la fel de sincer cum detesta forța care amenința pe atunci independența Vietnamului. Așa cum scria în America și americanii (1966), „Spaima persistentă [a scenei politice americane] este dată de «comunism», cu amenințarea confiscării bunăstării private, și «socialism», care presupune că ar putea fi puși să împartă bunăstarea cu cetățenii mai puțin norocoși”. În această interpretare a sa asupra situației, etichetele (acuzatoare) de „comunism” și „socialism” servesc doar la inflamarea și mobilizarea maselor „timide” care sunt dispuse oricând să se urnească și organizeze în spatele unui auto-proclamat „Mesia ce a plantat teama [de comunism și/sau socialism] spre a o folosi în interes personal. Tot ce trebuie să facă el [acest Mesia] este să arunce anumite acuzații violente, stupide și neadevărate împotriva vreunui oficial, și, în special, împotriva oricărei mișcări reformatoare, iar aceste cohorte sunt puse într-o mișcare zgomotoasă. ...și așa cum a demonstrat Joseph McCarthy, cu cât mai ridicolă acuzația, cu atât mai puțin posibil răspunsul de apărare” (America and Americans, New York: Viking, 2002, 363-64).

Nu cred că putem găsi vreun pasaj mai furios în toată opera lui John Steinbeck. Dar, în mânia lui, scriitorul rostește un simplu adevăr: „comunismul” și „socialismul” sunt concepte care nu necesită nicio validare sau justificare în discursul public american. Ele au puterea de a „urni” publicul de peste ocean în moduri aproape instinctuale și fără egal. Niciun alt termen, în afara celor doi, nu este mai antiamerican, mai de rău augur și mai structural diferit.

Să ne amintim de campania prezidențială din 2008, când tabăra McCain sugerase că politica de taxe a lui Obama „sună a socialism”, iar susținătorii republicani se adunau la manifestații politice purtând pancarte cu „Este un socialist!” și „Fără comuniști!”. Acest instinct, cum a sesizat-o și Steinbeck la vremea lui, se vede astăzi inclusiv în reacțiile interne ale taberei democrate față de tendințele mai radicale ale curentului Sanders. Firește, „socialismul” și „comunismul” erau „probleme” în respectiva campanie (și nu numai) pentru că erau folosite fără o minimă recunoaștere a complexei relații a Statelor Unite cu gândirea socială. În realitate, națiunea americană era de mult timp dedicată unor programe sociale(iste), de la educația în primii ani ai copilăriei la securitate socială, iar în timpul acelei campanii, în 2008, deci în plin moment al crizei financiare, America naționalizase deja, cu susținere bipartidă (republicană și democrată), multe din instituțiile financiare majore. Dacă Steinbeck ar mai fi trăit în anii 2000, ar fi răspuns probabil cu multă mânie la reapariția, în această formă, a vechii și înspăimântătoarei retorici.

Astăzi, asistăm la un cu totul alt fenomen. Să ne gândim pentru o clipă la generațiile mai tinere, la faimoșii „millenials”, pentru care astfel de etichete apar ca perfect nedeslușite. Pentru generația celor născuți la începutul anilor 1980, de pildă, chiar dacă nu fusese într-atât de amenințătoare ca pentru părinții lor, Uniunea Sovietică a păstrat totuși o semnificație și o relevanță apropiate de cele avute în vremea Războiului Rece (copilăriei). Însă pentru cei născuți după 1990, echivalentul statului socialist nu este Cuba, și nici măcar Venezuela, ci China. Dar și China, astăzi, este mult diferită.

Altfel spus, între căderea Zidului Berlinului și recenta criză economică, limbajul care deunăzi fusese puternic controversat pentru americani a devenit superficial și ineficient. Pesemne că John Steinbeck, născut astăzi în 1902, în Salinas, California, ar fi zâmbit satisfăcut să vadă cum mare parte din retorica inflamatoare a Americii secolului XX și-a pierdut din forță în secolul următor...

Hannah Arendt s-a născut în 1906 la Hanovra într-o familie de evrei seculari din clasa de mijloc, dar și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Königsberg. A fost o studentă extraordinară și chiar dacă statutul de femeie nu-i permitea accesul la surse evreiești de învățare, s-a orientat rapid spre limbile latină și greacă. L-a „devorat” pe Immanuel Kant (născut și el în Königsberg, în 1724) până la paisprezece ani, iar până la șaisprezece ani ținea cursuri pentru tineri în propria casă. Atrasă de reputația în ascensiune a tânărului filosof Martin Heidegger, Hannah s-a mutat în Marburg la vârsta de optsprezece ani. Cei doi ani petrecuți acolo aveau să-i marcheze decisiv tot restul vieții.

Și-a terminat însă studiile cu Karl Jaspers (născut pe 23 februarie 1883) la Heidelberg, un alt renumit filosof al epocii, soțul ne-evreu al lui Gertrud, și viitor prieten pe viață. Pentru el și-a scris Hannah disertația despre dragoste (în special dragostea pentru aproape) la Sfântul Augustin. După susținerea tezei, Arendt a început să lucreze la o carte despre Rahel Varnhagen (1771–1833), care a apărut abia în 1958. Varnhagen fusese o briliantă și foarte cultivată evreică de secol XVIII care încercase asimilarea, devenind ceea ce Arendt a numit parvenită (spre a evita calitatea de paria), parțial din dragoste pentru un conte german care până la urmă a refuzat-o. Salonul din Berlin al Rahelei ajunsese loc de întâlnire pentru elite, evrei și ne-evrei deopotrivă: Moses Mendelssohn, Goethe, Heine sau Hegel, cu toții s-au intersectat la seratele organizate de Varnhagen.

Arendt se identifica în bună măsură cu Rahel. Studierea acestei fascinante biografii i-a permis să se gândească profund la poziția ei ca femeie evreică germană asimilată de secol XX. Hannah a scris cartea pentru că se îndrăgostise de Heidegger, avusese o aventură amoroasă cu el și se vedea ca o Rahel modernă. Relația cu Heidegger, cu șaptesprezece ani mai mare, care era căsătorit și avea doi copii, a avut un impact de lungă durată asupra vieții ei - în special pentru că, în 1933, Heidegger, cu o soție antisemită virulentă, a intrat în Partidul nazist și a rămas membru până la sfârșitul războiului.

Pe măsură ce influența lui Hitler creștea, Arendt s-a apropiat de Kurt Blumenfeld (1884–1963), atunci secretarul executiv și principalul purtător de cuvânt al organizației sioniste din Germania. Îl cunoscuse în Heidelberg. „Chestiunea evreiască” a devenit din acel moment esențială pentru Arendt. În 1933, a părăsit Germania pentru Franța după ce fusese interogată de Gestapo și suspectată că desfășoară cercetări ilegale despre antisemitism pentru tabăra sionistă. În cele din urmă, a ajuns în Statele Unite, acolo unde a trăit până la moarte (1975).

Hannah a trăit mereu cu o anumită tensiune, evidentă mai ales din două descrieri despre sine. Prima, în 1963, ca răspuns la o scrisoare a lui Gershom Scholem, unde, negând că ar fi marxistă sau stângistă, spunea: „Dacă ar fi «să mă trag de undeva», este tradiția filosofiei germane”. O a doua auto-descriere apare cu doar opt luni înainte de moarte, cu ocazia acceptării unui premiu din partea guvernului danez: „Sunt, după cum știți, o evreică, femini generis”. Între aceste două identificări se află, cred eu, tensiunea critică a vieții Hannei Arendt, o ambiguitate pe care a dezvoltat-o în timp - cu sau fără intenție - pentru o cauză mai bună.

Trecerea Hannei Arendt de la faimă la controversă, mai ales în interiorul comunității evreiești, s-a produs odată cu publicarea, în 1963, a impresiilor ei despre procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim (care avusese loc în 1961). Această nouă percepție asupra ei se baza pe două chestiuni principale. În primul rând, era vorba de subtitlul cărții: „banalitatea răului”. Apoi, de critica pe care tot ea o adusese conducerii comunității evreiești, inclusiv lui Leo Baeck (1873–1956): „Pentru un evreu, rolul conducerii evreiești în distrugerea propriului popor este fără îndoială cel mai negru capitol din întreaga poveste întunecată”.

Într-una din ultimele ei cărți importante, The Life of the Mind (apărută anul trecut la Humanitas în traducere românească), Arendt revine și scrie în introducere despre acea „banalitate a răului” atribuită lui Eichmann. Un minunat volum, scris simplu, frumos și provocator, devotat gândirii și relației acestei categorii cu politica și acțiunea. Concluzia Hannei Arendt este că trebuie, cu toții, să ne găsim timp să gândim cu mințile noastre și să nu mergem împreună „cu ei” - agregatul, mulțimea, colectivul (ceea ce ar fi spus, probabil, și Martin Buber pe urmele lui Kierkegaard).

Deci, cum gândim, potrivit Hannei Arendt? În primul rând, ne putem dispensa de dorința noastră imposibilă de imparțialitate și obiectivitate, ceea ce Arendt însăși numește „principiul arhimedic”. Prin acesta, ea înțelege opinia larg împărtășită că cineva poate sta în afara lumii sau a unei situații și le poate comenta ca spectator imparțial. Pentru ea, este vorba despre diferența dintre adevăr și sens/ înțeles. Pentru Arendt, gândirea și conștiința sunt interconectate: „chiar cuvântul «con-știință» înseamnă «a ști cu și prin mine»”, un fel de cunoaștere care se actualizează cu fiecare proces de gândire.

Cu siguranță, era și religioasă într-un sens mai larg. În 1947, îi trimitea lui Blumenfeld o scrisoare în care, aproape ciudat dat fiind anul, exclama: „Lumea, așa cum a fost făcută de Dumnezeu, îmi pare bună”. Una din principalele teme ale operei Hannei Arendt vizează separația dintre vita activa, viața lui „a face” (pe care o vedea alcătuită din muncă și acțiune), și vita contemplativa, care, încă de la Platon, fusese pentru filosofi (și creștini) adevărata viață și o meditație continuă asupra lucrurilor înalte. Contrar acestei celei de-a doua perspective, opera Hannei Arendt se concentrează pe dezvoltarea unei relații de influență între gândire și acțiune. Pentru marea gânditoare germană, acțiunea (înțeleasă inclusiv ca discurs) este cel mai de sus și cel mai important palier al activității umane.