Marius Stan

Elena Bonner (15 februarie 1923, Merv, Turkmenistan-18 iunie 2011, Boston, Statele Unite) a fost una din figurile proeminente ale erei disidenței sovietice și unul din cei mai neistoviți adversari ai lui Vladimir Putin, pe care l-a criticat neîncetat în ultimii săi ani de viață petrecuți în Statele Unite.

Bonner devenise un critic acerb al regimului comunist încă de la sfârșitul anilor 1960, iar în 1972 se căsătorise cu academicianul Andrei Saharov. Supranumit „părintele bombei cu hidrogen sovietice”, fizicianul Saharov a devenit la rându-i disident și a murit la Moscova, la vârsta de 68 de ani, în 1989. Au co-fondat Grupul Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Moscova. Apartamentul celor doi devenise „capitala” neoficială a mișcării disidente sovietice...

Ambii părinți ai Elenei Bonner fuseseră arestați de către NKVD în timpul marilor epurări staliniste din anii ’30. Mama sa, Ruth (Ruf), era o activistă comunistă cu origini iudaice. A fost trimisă opt ani în Gulag, lângă Karaganda, pedeapsă la care s-au mai adăugat ulterior alți nouă ani de exil intern. După eliberare, Ruth a reușit să emigreze în Statele Unite. Un unchi matern, Matvei Bonner, a fost și el executat în timpul Marii Terori. Tatăl ei, Gevork Alihanian (mai târziu, Gheorghi Alihanov), era un armean care se refugiase din calea genocidului în 1915 și devenise o figură proeminentă a partidului, chiar secretar al Cominternului. A fost executat în timpul epurărilor, în 1937.

Embed Răspândește

Elena Bonner despre Andrei Saharov

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

---

width px Înălțime px

---

Codul URL a fost copiat

Nici o sursă media

0:00 0:00:19 0:00

Elena Bonner a fost soră medicală în Armata Roșie pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial și a ajuns până la Berlin. A fost rănită de două ori, s-a întors acasă cu un ochi afectat. Și-a terminat studiile după război și a devenit medic pediatru. Bonner a intrat în PCUS în 1965, dar a „divorțat” de partid în 1968, după Primăvara de la Praga. În anii ’70, a devenit parte din mișcarea disidentă și a putut afla multe detalii despre soarta prizonierilor sovietici și a exilaților.

În 1975, Elena Bonner accepta în numele soțului său Premiul Nobel pentru Pace. Saharov nu putuse ajunge la Oslo pentru că autoritățile sovietice nu-i acordaseră viză; în realitate, se afla la Vilnius, capitala Lituaniei anexate, la procesul prietenului său, renumitul biofizician Sergei Kovalev (astăzi 89 de ani). Kovalev fusese arestat și judecat pentru „agitație și propagandă antisovietică”, precum și pentru distribuirea unor copii din Arhipelagul lui Soljenițîn.

Elena Bonner a fost expulzată în 1980, împreună cu Saharov, în orașul interzis străinilor, Gorki, pe Volga, regiunea Nijni Novgorod, după ce acesta din urmă criticase invazia Afganistanului de către trupele sovietice. În 1981, cei doi soți au intrat în greva foamei pentru a obține permisiunea de a se alătura fiului ei din prima căsătorie, Alexei Semionov, în Statele Unite (la rându-i activist pentru drepturile omului și programator, ajuns peste ocean în 1978). În 1985, Andrei Saharov a intrat într-o altă grevă a foamei, încercând să-l determine pe Mihail Gorbaciov să-i acorde o viză externă soției sale. I s-a permis Elenei, în același an, să călătorească în Statele Unite pentru o operație pe cord.

După moartea lui Andrei Saharov, în 1989, Elena a continuat să spere în lupta care sudase atât de mult acest cuplu de activiști pentru drepturile omului. Starea ei de sănătate i-a redus însă din elanul proverbial (a suferit câte un infarct în 1995, respectiv 1996). După 1991, Elena Bonner l-a susținut o vreme pe președintele rus Boris Elțîn în promisiunile acestuia de democratizare a țării. Tot ea a părăsit în semn de protest Comitetul pentru Drepturile Omului, în timpul primului război din Cecenia (decembrie 1994). A continuat să lucreze și a reușit să publice memoriile soțului său în 1997, a denunțat politicile ulterioare ale lui Boris Elțîn și degradarea democrației ruse. După 2000, odată cu ascensiunea politică a fostului ofițer KGB, Vladimir Putin, criticile lui Bonner la adresa noului autoritarism de la Kremlin au devenit din ce în ce mai pronunțate.

În anul morții sale, 2011, i-a apărut la Éditions du Rocher o carte scrisă împreună cu un cunoscut filosof francez: Elena Bonner, André Glucksmann, Le Roman du Juif universel. Era un intens dialog între două din figurile emblematice ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX, pe teme legate de drepturile omului, efectele prăbușirii regimurilor comuniste, terorism internațional, xenofobie și antisemitism, sau chiar comparații între disidența anticomunistă de ieri versus disidența anti-putinistă de azi... Două minți deschise, oneste, vorbind despre destine extraordinare, lupte personale, greșeli, dar mai ales transformări.

Elena Bonner a scris și două cărți de memorii, Alone Together (1986) și Mothers and Daughters (1992). Îi plăcea să-și rezume viața în doar trei cuvinte: „tipică, tragică și frumoasă”. În 2011, după o ceremonie funerară la Boston, avea să fie îngropată alături de Andrei Saharov în cimitirul Vostriakovo din Moscova.

Aleksandr Soljenițîn a expus în Arhipelagul Gulag sistemul lagărelor de muncă forțată sovietice și a arătat cum își are originea în proiectul revoluționar al lui Lenin. Relevanța acestei condamnări - cartea a apărut în 1973, în engleză un an mai târziu -, ca provocare la adresa statului sovietic, a fost evidentă din prima clipă pentru Kremlin. A fost, așa cum spunea Brejnev în interiorul Politburo-ului, o profanare „a tot ceea ce ne este mai drag”, motiv pentru care regimul bolșevic a ripostat mai întâi cu acuzații de trădare și apoi, prin deportarea laureatului Nobel din 1970, în Germania de Vest, la Frankfurt, pe data de 13 februarie 1974, dublată de retragerea cetățeniei sovietice.

În deceniul care a urmat, manuscrisul Arhipelagului a circulat în samizdat, iar impactul său tainic asupra minților cetățenilor sovietici a făcut ca lung-așteptata publicare în Rusia, la apogeul perestroikăi gorbacioviste, să devină unul din cele mai importante evenimente politice. Dar Soljenițîn a avut un impact enorm asupra Occidentului, în special asupra intelectualilor francezi, gardienii tradiționali ai entuziasmului revoluționar. În cuvintele lui Bernard-Henri Lévy, Arhipelagul Gulag a fost „de ajuns spre a ne zdruncina peisajul mental și a ne da peste cap indicatorii ideologici”. (BHL, La Barbarie à visage humain, 1977) Acest cutremur ideologic a fost amplificat de apogeul lungii confruntări a lui Aleksandr Soljenițîn cu autoritățile sovietice. Din septembrie 1973, când Soljenițîn anunța iminenta publicare a Arhipelagului ca răspuns la confiscarea de către KGB a unei copii ascunse, și până pe 13 februarie 1974, când a fost arestat și deportat, primele pagini ale ziarelor occidentale au consemnat spectacolul luptei inegale dintre un disident exemplar și statul totalitar.

Numai că pe măsură ce toată această dramă se desfășura, asaltul verbal al lui Soljenițîn la adresa regimului sovietic era dublat de salve intermitente împotriva iluziilor revoluționare ale Occidentului. Un eseu intitulat „Pace și violență” era în fapt un atac furibund la adresa dublelor standarde care au făcut posibilă promovarea păcii prin refuzul de a condamna terorismul. „Scrisoarea către Boși” din martie 1974 cerea regimului Brejnev să repudieze marxismul ca pe „trombă a Occidentului” și admitea că „revoluțiile sângeroase de masă sunt mereu dezastruoase pentru poporul care le hrănește”. Soljenițîn a batjocorit mereu „ideologia de avangardă” și pe apologeții acesteia.

Reacția inițială a multora din apărătorii privilegiului revoluționar a fost să-l distrugă pe Soljenițîn drept „contra-revoluționar”. Cele mai veninoase critici au venit, deloc surprinzător, din rândurile partidelor comuniste occidentale, care l-au denigrat pe Soljenițîn ca adversar al păcii. Partidul Comunist Francez a pretins că Arhipelagul Gulag nu aduce nimic nou, în afara faptului că autorul era „un dușman declarat al socialismului însuși”. Intelectualii de stânga care n-au împărtășit această concluzie (Gilles Martinet, de pildă), au avut de-a face cu furia călăilor ideologici ai PCF, care au trecut la intimidarea redacției revistei Le Nouvel Observateur (L’Obs) ca urmare a publicării considerațiilor lui Martinet pe marginea relevanței capodoperei autorului rus. Jean Daniel, cel care conducea revista în epocă, a vorbit într-un articol despre un „arhipelag european”, încercând să descrie atmosfera de profund resentiment care domnea în cercurile stângiste.

Premisele care au subîntins această antipatie a stângiștilor francezi au fost atacate de filosoful André Glucksmann, care, ulterior, avea să fie catalogat drept unul din „copiii lui Soljenițîn”. Gazetar polemic în timpul mișcării studențești din 1968, Glucksmann părea să întruchipeze lirismul revoluționar al epocii. În același an, publica un faimos manifest (Stratégie et révolution en France) înțesat cu citate din Marx și Lenin, și promitea că „revoluția socialistă în Franța va dezlănțui, treptat, furtuna”. Numai că, în 1974, îngrețoșat de calomniile la adresa celui mai faimos supraviețuitor al Gulagului, Glucksmann a început să aibă dubii cu privire la categoriile utilizate de comentatorii de stânga în încercarea acestora de a ridiculiza mesajul lui Soljenițîn. Critica privilegiului revoluționar a fost elaborată de Glucksmann în Bucătăreasa și mâncătorul de oameni (Humanitas, 1992, pentru ediția românească), un eseu extins despre stat, marxism și lagărele de concentrare care a devenit, cum spune istoricul francez Michel Winock, „o dată simbolică a istoriei noastre [franceze] intelectuale”.

Ceea ce a trebuit să învețe Occidentul de la acești supraviețuitori ai statului clasic post-revoluționar a fost că marxismul, ideologia revoluționară exemplară, era un instrument de opresiune, inextricabil legat de existența Gulagului. Și tot marxismul a fost cel care a nutrit dorința „de a nu vedea” (Glucksmann), obiceiul de a întoarce capul și de a închide ochii la proliferarea universului lagărelor de concentrare. Cuvintele lui Bernard-Henri Lévy din Barbarism cu față umană stau mărturie pentru această metamorfoză:

„Tot ce-a trebuit să facă Soljenițîn a fost să vorbească și ne-am trezit din somnul dogmatic. Tot ce-a trebuit să facă a fost să apară și o întreagă și mult prea lungă istorie a ajuns la sfârșit: istoria acelor marxiști care vreme de treizeci de ani au luat calea decadenței în căutarea celor vinovați, navigând dureros de la «fenomenul birocratic» la «deviația stalinistă», de la «crimele» lui Stalin la «greșelile» lui Lenin, în fine, de la leninism la gafele primilor apostoli, trecând prin straturile terenului marxist unul câte unul, sacrificând câte un țap ispășitor la fiecare pas, dar absolvindu-l întotdeauna pe cel pe care îl denunță pentru prima dată—părintele fondator în persoană, Karl Kapital și sfintele lui scripturi”.