Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Arthur Koestler
Arthur Koestler

Arthur Koestler s-a sinucis împreună cu soția sa, Cynthia, la Londra, pe 1 martie 1983. Vestea s-a propagat ca o undă de șoc în lumea occidentală, mai ales pentru că ridica o serie de chestiuni etice. Spre sfârșitul vieții, Koestler făcuse parte din Exit, o organizație dedicată „dreptului de a muri cu demnitate”. Într-adevăr, opiniile celebrului scriitor despre eutanasie, de pildă, erau cunoscute. Pentru el, această opțiune însemna reconcilierea omului cu propriul destin: „Este un proces de a fi nenăscut […] Intrarea și ieșirea sunt porți ale existenței umane. Așa cum un om are nevoie de o moașă spre a-l ajuta să se nască, el ar trebui să aibă mijloace similare pentru a se nenaște - adică să moară liniștit fără tot freamătul bătrâneții”. Nu este de mirare că această sinucidere celebră a stârnit temeri cu privire la un eventual efect de contagiune, de imitație printre oamenii obișnuiți. Moartea soților Koestler era, fără îndoială, un subiect de știri legitim, iar lumea începuse să se întrebe dacă este etic ca Exit să ofere publicului instrucțiuni despre sinucidere. Un final controversat al unei vieți și mai controversate.

Poetul englez Al Alvarez, 90 de ani, scria în celebrul său studiu The Savage God (1971) un lucru la care merită, poate, reflectat: „Kirillovul lui Dostoievski credea că există doar două rațiuni pentru care nu ne sinucidem cu toții: durerea și frica de lumea de dincolo. Părem, mai mult sau mai puțin, să fi scăpat de ambele. În sinucidere, la fel ca în alt domeniu de activitate, am avut un progres tehnologic care a făcut ca o moarte relativ ieftină și nedureroasă să fie accesibilă în mod democratic oricui”. Sunt convins că Arthur Koestler se intersectase, la un moment dat, cu textul lui Alvarez...

Corpurile soților Koestler au fost descoperite abia pe 3 martie, în sufrageria casei lor din Londra. Arthur era așezat în fotoliu, cu un pahar de cognac aflat încă într-una din mâini. Cynthia Jeffries Koestler, cu douăzeci de ani mai tânără, zăcea pe canapea, alături de un pahar de whisky. Ambii luaseră o supradoză de barbiturice (Tuinal). Koestler dusese pe picioare boala Parkinson vreme de șapte ani. Avea, în plus, o leucemie care ajunsese la metastază. Ascunsese această din urmă maladie chiar și de prietenii săi cei mai apropiați.

Scriind aceste rânduri, mi-am adus aminte de dedicația lui Koestler la ediția din 1955 a primei sale cărți scrisă în engleză, Scum of the Earth (redactată propriu-zis între ianuarie-martie 1941, pe când autorul se refugia din Franța ocupată, în Anglia): „To the memory of my colleagues, the exiled writers of Germany who took their lives when France fell: Walter Benjamin, Carl Einstein, Walter Hasenclever, Otto Pohl, Ernst Weiss”. De altfel, Arthur împrumutase de la prietenul Walter Benjamin tabletele de morfină cu care a eșuat în prima sa tentativă de sinucidere, la Lisabona, când i se păruse că nu mai poate scăpa de prigoana nazistă.

Dar a mai trăit, iată, până în 1983, cel puțin cât să cocheteze cu Mary McCarthy, să se împrietenească cu George Orwell, să o revadă pe marea supraviețuitoare a ambelor totalitarisme, Margarete Buber-Neumann, sau să pună umărul la proiectul care a fost Congresul pentru Libertatea Culturii. A fost una din cele mai pătrunzătoare minți ale secolului XX, pe care l-a traversat îmbrățișându-l total. I-a cunoscut bine pe Raymond Aron, Manès Sperber, Albert Camus sau Malraux, și s-a certat groaznic cu Sartre și de Beauvoir. Intelighenția comunistă occidentală l-a detestat până în pragul amenințărilor cu moartea. Erau zorii Războiului Rece. Excesiv în luptele politice precum în viața personală, Koestler a rămas până în momentul dispariției un coleric și un seducător. A fost un personaj briliant care și-a schimbat de două ori limba în care a scris: mai întâi, din maghiară în germană, și apoi în engleză.

Doi au fost scriitorii secolului XX care s-au sinucis împreună cu partenerele lor: Stefan Zweig și Arthur Koestler. Un altul, Romain Gary, a lăsat în urmă (1980) un bilet în care spunea că sinuciderea sa nu are nimic de-a face cu cea a fostei soții, Jean Seberg, cu un an înainte. Toți trei erau refugiați evrei ai veacului totalitarismelor. În felul lor, au fost străjerii unui secol turbulent, sau, așa cum spunea scriitorul român de limbă franceză Edgar Reichmann la momentul dispariției lui Koestler, reprezentanți clasici - precum în marile tragedii - ai unei umanități flotante...

Iarna vrajbei lor

Scriitorul american John Steinbeck (27 februarie 1902–20 decembrie 1968), autorul monumentalelor romane Fructele mâniei (1939) și Iarna vrajbei noastre (1961), al nuvelei realiste Oameni și șoareci (1937), a detestat comunismul așa cum exista el în Uniunea Sovietică și China. I se părea - și pe bună dreptate - că acest tip de regim politic calcă în picioare drepturile individuale. Același om a susținut Războiul din Vietnam pentru că îl percepea ca pe un răspuns necesar la răspândirea globală a comunismului. Cu toate acestea, Steinbeck vedea o mare diferență între comunismul care exista ca forță geopolitică globală și comunismul care exista ca forță în politica americană. Este o lecție la care merită reflectat inclusiv astăzi, în lumina dezbaterilor actuale despre tendințele așa-zis radicale ale politicii democrate (deci de stânga) din Statele Unite.

John Steinbeck
John Steinbeck

John Steinbeck a înțeles că ideologia comunistă funcționa în politica americană ca un instrument al fricii și manipulării, pe care o detesta în această formă la fel de sincer cum detesta forța care amenința pe atunci independența Vietnamului. Așa cum scria în America și americanii (1966), „Spaima persistentă [a scenei politice americane] este dată de «comunism», cu amenințarea confiscării bunăstării private, și «socialism», care presupune că ar putea fi puși să împartă bunăstarea cu cetățenii mai puțin norocoși”. În această interpretare a sa asupra situației, etichetele (acuzatoare) de „comunism” și „socialism” servesc doar la inflamarea și mobilizarea maselor „timide” care sunt dispuse oricând să se urnească și organizeze în spatele unui auto-proclamat „Mesia ce a plantat teama [de comunism și/sau socialism] spre a o folosi în interes personal. Tot ce trebuie să facă el [acest Mesia] este să arunce anumite acuzații violente, stupide și neadevărate împotriva vreunui oficial, și, în special, împotriva oricărei mișcări reformatoare, iar aceste cohorte sunt puse într-o mișcare zgomotoasă. ...și așa cum a demonstrat Joseph McCarthy, cu cât mai ridicolă acuzația, cu atât mai puțin posibil răspunsul de apărare” (America and Americans, New York: Viking, 2002, 363-64).

Nu cred că putem găsi vreun pasaj mai furios în toată opera lui John Steinbeck. Dar, în mânia lui, scriitorul rostește un simplu adevăr: „comunismul” și „socialismul” sunt concepte care nu necesită nicio validare sau justificare în discursul public american. Ele au puterea de a „urni” publicul de peste ocean în moduri aproape instinctuale și fără egal. Niciun alt termen, în afara celor doi, nu este mai antiamerican, mai de rău augur și mai structural diferit.

Să ne amintim de campania prezidențială din 2008, când tabăra McCain sugerase că politica de taxe a lui Obama „sună a socialism”, iar susținătorii republicani se adunau la manifestații politice purtând pancarte cu „Este un socialist!” și „Fără comuniști!”. Acest instinct, cum a sesizat-o și Steinbeck la vremea lui, se vede astăzi inclusiv în reacțiile interne ale taberei democrate față de tendințele mai radicale ale curentului Sanders. Firește, „socialismul” și „comunismul” erau „probleme” în respectiva campanie (și nu numai) pentru că erau folosite fără o minimă recunoaștere a complexei relații a Statelor Unite cu gândirea socială. În realitate, națiunea americană era de mult timp dedicată unor programe sociale(iste), de la educația în primii ani ai copilăriei la securitate socială, iar în timpul acelei campanii, în 2008, deci în plin moment al crizei financiare, America naționalizase deja, cu susținere bipartidă (republicană și democrată), multe din instituțiile financiare majore. Dacă Steinbeck ar mai fi trăit în anii 2000, ar fi răspuns probabil cu multă mânie la reapariția, în această formă, a vechii și înspăimântătoarei retorici.

Astăzi, asistăm la un cu totul alt fenomen. Să ne gândim pentru o clipă la generațiile mai tinere, la faimoșii „millenials”, pentru care astfel de etichete apar ca perfect nedeslușite. Pentru generația celor născuți la începutul anilor 1980, de pildă, chiar dacă nu fusese într-atât de amenințătoare ca pentru părinții lor, Uniunea Sovietică a păstrat totuși o semnificație și o relevanță apropiate de cele avute în vremea Războiului Rece (copilăriei). Însă pentru cei născuți după 1990, echivalentul statului socialist nu este Cuba, și nici măcar Venezuela, ci China. Dar și China, astăzi, este mult diferită.

Altfel spus, între căderea Zidului Berlinului și recenta criză economică, limbajul care deunăzi fusese puternic controversat pentru americani a devenit superficial și ineficient. Pesemne că John Steinbeck, născut astăzi în 1902, în Salinas, California, ar fi zâmbit satisfăcut să vadă cum mare parte din retorica inflamatoare a Americii secolului XX și-a pierdut din forță în secolul următor...

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG