Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Inițiată de un mic grup de artiști vizuali și scriitori refugiați la Zürich în timpul Primului Război Mondial, Dada a fost o extrem de influentă mișcare internațională care a avut adepți, până la jumătatea anilor 1920, în cel puțin zece orașe. Printre ele: București, Berlin, New York sau Zagreb. Dadaiștii Tristan Tzara, Marcel Duchamp, Max Ernst, Hannah Höch, Dragan Aleksić își propuseseră să contracareze prin experimentele lor - în zona colajului, montajului, articolelor de masă și jurnalelor intime - noțiunile vremii despre originalitate, autonomie și autenticitate. Sfidând naționalismul pe care îl vedeau responsabil pentru declanșarea războiului, dadaiștii au fost adepții multiplicității, ai eclectismului.

Tristan Tzara imagine din catalogul expoziției DADAGlobe reconstructed (Kunsthaus Zurich, Scheidegger & Spiess, 2016))
Tristan Tzara imagine din catalogul expoziției DADAGlobe reconstructed (Kunsthaus Zurich, Scheidegger & Spiess, 2016))

Accentul pe care îl puneau pe specia jurnalului era vital, în multe privințe, pentru modelul pluralist și incluziv de apartenență. Au creat și schimbat între ei reviste precum Dada (Tristan Tzara), Die Schammade (Max Ernst, Johannes Theodor Baargeld și Hans Arp), Dada Tank (apărută prin Dragan Aleksić într-un singur număr, la Zagreb, după ce acesta se despărțise de revista avangardistă iugoslavă Zenit) sau Der Dada (editată de Raoul Hausmann, George Grosz și John Heartfield la Berlin, începând cu 1919), și au consolidat o nouă identitate bazată pe diversitate și distanță (ca opusă conformismului și proximității). Așa cum observa istoricul de artă și criticul cultural T. J. Demos, „Dislocarea geopolitică - atât față de geografia națională, cât și față de ideologia naționalistă - este fundamentală pentru identitatea Dada”. Vorbim, astfel, de „o nouă formă de comunitate, una bazată pe diferență națională și diversitate lingvistică”. (vezi T. J. Demos, „Circulations: In and Around Zurich Dada”, în October 105, Summer 2003, pp. 148, 154, 158)

Toți acești indivizi recunoșteau faptul că specia revistei era poate și cea mai adecvată pentru consolidarea interacțiunii într-o epocă a cenzurii, a limitelor de călătorie și a oportunităților expoziționale. Cu alte cuvinte, depindeau de excelentele, uluitoarele condiții grafice pentru a afla despre textele și operele de artă ale celorlalți, cât și pentru a stabili punți de comunicare cu pestrițele audiențe din variile orașe ale lumii. Specia revistei devenise esențială pentru practica estetică. Formatul tipărit (cu pagini multiple) al revistei le-a permis editorilor dadaiști precum Tristan Tzara să combine frânturi de materiale disparate, uneori de-a dreptul incongruente, sub denumirea de „Dada”, ridicând implicit o serie de întrebări esențiale cu privire la ce anume definește o mișcare artistică.

Catalogulm expoziției DADAGlobe reconstructed, 2016
Catalogulm expoziției DADAGlobe reconstructed, 2016

Tzara a promovat Dada ca mișcare fundamental diferită de alte curente artistice, în special expresionismul, cubismul și futurismul. Relația dadaiștilor cu toate aceste alte mișcări artistice a fost una extrem de complexă, după cum arată și Mark A. Pegrum în Challenging Modernity: Dada between Modern and Postmodern (New York: Berghahn Books, 2000, pp. 284-289) sau Richard Sheppard în Modernism–Dada–Postmodernism (Evanston, Ill.: Northwestern University Press, 1999, pp. 207-2065). Pe de-o parte, dadaiștii aveau foarte multe lucruri în comun cu ceilalți- vorbim de interesul pentru colaj, tipografie, spectacol/ reprezentație, politică și reviste. Și totuși, între 1917 și 1921, Tristan Tzara, fondatorul mișcării, s-a dovedit a fi extrem de critic la adresa acestor grupuri, în special la adresa cubismului și futurismului. De pildă, atunci când afirmă, în faimosul său Manifest Dada din 1918, că „avem destule academii cubiste și futuriste: laboratoare de idei formale”. („Nous avons assez des académies cubistes et futuristes: laboratoires d’idées formelles”) Motivat parțial de conștientizarea similitudinilor dintre Dada, cubism și futurism, poetul român se dovedea a fi extrem de ferm în distincțiile pe care le făcea între mișcarea sa și astfel de „academii”.

Revista era un instrument esențial în jocul apartenențelor. Dadaiștii au ales acest mijloc pentru că le permitea să includă reproduceri ale tablourilor, desenelor, poemelor și eseurilor și nu îi limita la opere în sine, ori la pretenția acestora de originalitate. Și atunci, în loc să producă picturi, desene, versuri și alte texte spre a fi alese și recenzate de critici externi, Dadaiștii de tipul lui Tzara au ales să devină ei înșiși editori, provocând astfel concepția prevalentă despre rolul artistului și sugerând că EI erau apostolii unei meta-mișcări. A existat, într-adevăr, la mișcarea dadaistă nevoia constantă de a articula problemele arzătoare ale vremii, precum și rolul „truditorului” în acest peisaj politic. A cumpăra, a edita, a aranja: acestea erau, de fapt, noile forme de muncă propuse, unele care, să admitem, nu erau atât de familiare sau digerabile ca în zilele noastre. Dada a adus cu sine și o schimbare majoră de paradigmă în logica editorială.

Să amintim cum, în februarie 1916, mănunchiul de artiști, pictori, poeți și alți performeri care au ajuns să fie numiți dadaiști a început să producă spectacole și expoziții la Zürich, în celebrul Cabaret Voltaire. Însă trebuie spus din capul locului că expresionismul, cubismul și futurismul erau bine reprezentate la aceste evenimente, iar unicul număr al lui Hugo Ball din Cabaret Voltaire (iunie 1916) reflectă din plin legăturile grupului de la Zürich cu toate aceste curente. Într-o notă de jurnal din aceeași perioadă, Ball se mândrea cu publicația sa ca „prima sinteză a școlilor moderne din artă și literatură... Fondatorii expresionismului, futurismului și cubismului au [toți] contribuții aici”. (vezi Hugo Ball, Flight Out of Time. A Dada Diary, ed. John Elderfield, trad. Ann Raimes, Berkeley: University of California Press, 1996, p. 65)

Puteau fi văzute la Cabaret Voltaire o gravură cubistă de Pablo Picasso, exemple de parole in libertà ale futuriștilor italieni, poeme ale expresionistului Vasili Kandinski. Nu lipseau colajele inspirate de cubism ale lui Jean (Hans) Arp sau o gravură în lemn, puternic influențată de compozițiile expresionismului german, aparținându-i lui Marcel Iancu. Opera lui Picasso (circa 1910) era etichetată simplu „dessin”. Cel mai probabil, Ball preluase această imagine din Saint Matorel (1911), o carte ilustrată care a schimbat, la momentul apariției, fața cărților ilustrate moderne. Era a doua carte a lui Picasso, schițele sale, dublate de poemele prietenului francez Max Jacob. Futuriștii italieni erau reprezentați prin poemul „Dune” al lui Filippo Tommaso Marinetti și „Addio”-ul lui Francesco Cangiullo. Promovând artiști din Franța, Germania și Italia, dadaiștii din jurul Cabaret Voltaire își doreau să promoveze un fel de transgresare disidentă a granițelor naționale.

Tristan Tzara s-a mutat însă la Paris, începând cu 1919, acolo unde Dada era bine cunoscută. Corespondase cu André Breton încă din ianuarie 1919, îl promovase pe poetul francez, precum și pe asociații acestuia, Louis Aragon și Philippe Soupault. Atunci când, în urmă cu 100 de ani, pe 19 martie 1919, Breton înființa revista Littérature, Tristan Tzara devenea automat unul din cei promovați și adorați. Imediat după, Tzara, Francis Picabia și acești scriitori francezi au pus în scenă o serie de reprezentanții Dada. Au continuat să-i arate cu degetul pe cubiști și futuriști, dar, în același timp, a existat destulă tensiune între dadaiștii înșiși. Per ansamblu, Breton și cercul său doreau să organizeze și să definească Dada în raport cu literatura trecutului, în vreme ce Tzara și Picabia se dovedeau a fi promotorii unei interpretări mult mai individualiste, non-ierarhice și absurde a mișcării.

Lansat în urmă cu un secol, periodicul lui Breton era tipărit la intervale regulate, iar grafica, din ce în ce mai consistentă pe măsura apariției numerelor. Textele prezente în revista Littérature continuau practic această luptă a definirii între ceea ce este și ceea ce nu este Dada, în vreme ce textele lui Tristan Tzara reiterau caracterul deschis la mișcării - faptul că nu trebuie să existe un anumit set de tehnici stilistice și că esența creativității mișcării se află tocmai în conceperea și tipărirea acestor reviste...

George F. Kennan
George F. Kennan

În vara anului 1938, diplomatul și istoricul american George F. Kennan (16 februarie, 1904 – 17 martie, 2005) conducea Biroul rus al Departamentului de Stat. Deplângând starea diplomației americane a anilor ’30, se gândea serios să demisioneze pentru a trăi, asemeni multor generații de Kennani înaintea lui, o viață liniștită la ferma din Wisconsin. Și-a înfrânt însă pesimismul și a acceptat o nouă misiune a guvernului american: consul la Praga.

Criza cehoslovacă clocotise la foc mic toată vara, iar Kennan nu putuse rezista tentației de a juca un rol, cât de modest, într-o majoră dramă politică a secolului XX. A sosit în superba capitală barocă cehă într-un moment în care Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Benito Mussolini și Adolf Hitler încheiau Acordul de la München cu privire la soarta Cehoslovaciei.

Intrarea trupelor naziste în Cehoslovacia
Intrarea trupelor naziste în Cehoslovacia

În următorii șase ani de război care au urmat, Kennan s-a aflat la post nu doar în Praga, ci și în alte centre europene. Toate aceste misiuni i-au asigurat mult râvnita expunere la conflict, în dimensiunile sale politice și diplomatice. În timpul misiunilor din Praga și Berlin, s-a preocupat de înțelegerea naturii politicii naziste și a viziunii lui Hitler despre economie și imperiu.

Petrecută în urmă cu 80 de ani, pe 15 martie 1939, invadarea Cehoslovaciei de către trupele hitleriste a fost privită de către Departamentul de Stat american ca un test esențial privind abilitatea regimului lui Adolf Hitler de a-și extinde în viitor dominația asupra altor cetățeni non-germani. Deși legația americană la Praga a fost desființată, George Kennan a primit ordinul de a rămâne și raporta evenimentele. Cel puțin până la noua sa misiune din Berlin, în toamna lui 1939, George Kennan a fost singurul oficial american în Praga ocupată de naziști.

Cererea de materiale, rapoarte și analize era enormă, ceea ce, după cum avea să-și amintească ulterior, a reprezentat și cea mai mare provocare (intelectuală și emoțională deopotrivă) a carierei sale diplomatice. Se simțea în mod aparte calificat să joace rolul de observator al evenimentelor cehoslovace după München, era fluent în germană și limbi slave (cehă, poloneză) și aprecia principalele curente ale istoriei europene. În același timp, era suficient de sensibil spre a deplânge spectacolul unei națiuni șubrezite, abandonată de către aliații de odinioară și lăsată pradă unor inamici într-atât de puternici.

Tot George Kennan s-a arătat însă sceptic cu privire la viabilitatea politică a democrației cehe. Deși respecta multe din achizițiile republicii și aprecia o anumită toleranță și decență a administrației care lipsea vecinilor, Kennan era convins că Cehoslovacia avea multe slăbiciuni, pe care niciun observator imparțial nu le-ar putea ignora. Au fost aceste slăbiciuni, credea el, cele care au dus, finalmente, la dispariția statului. Tot el a prezis în august 1939, la cinci luni de la invazia germană, că puțini cehi și-ar mai dori întoarcerea la gâlceava interbelică a partidelor politice, la timiditatea clasei de mijloc și la obtuzitatea care dominase viața defunctei republici (vezi George Kennan, From Prague After Munich: Diplomatic Papers, 1938–1939, Princeton, N.J., 1968, p. 224).

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar la sfârșitul Primului Război Mondial crease un vacuum politic în bazinul danubian care avea să fie umplut în mod inevitabil de o putere hegemonică. Fragilele state succesoare ale Imperiului Habsburgic, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, nu puteau asigura stabilitatea în inima Europei și nu se puteau opune cu succes intervențiilor militare ale unei puteri externe. În al doilea rând, spinoasa moștenire vieneză a statului multinațional a condamnat Praga și proiectul cehoslovac de la bun început. Sentimentele naționale și antipatiile, în special între germani și cehi, păreau foarte adânci. Diferențele lingvistice, valorile conflictuale și incompatibilitatea obiceiurilor populațiilor regiunii împovăraseră imperiul austriac dincolo de orice capacitate de rezistență. Ar fi fost ridicol, credea Kennan, să presupui că provinciile „nesofisticate” ale imperiului ar putea să vindece, de unele singure, răni produse de-a lungul a secole de conflicte etnice.

Privind retrospectiv, acuzațiile lui George Kennan la adresa tinerei republici cehe pot părea cel puțin aspre. Până la urmă, Cehoslovacia reușise în două scurte decenii să aibă un sistem parlamentar suficient de robust și serios spre a sprijini doi oameni de stat de anvergură internațională: Thomas Masaryk (1850–1937) și Edvard Beneš (1884–1948). Mai mult, deși refuzul nobilimii posesoare de pământ de a coopera a privat din start noul regim de unul din puținele elemente de prestigiu și stabilitate, Cehoslovacia demonstrase un nivel remarcabil de rezistență.

După cum naive pot părea și predicțiile sale inițiale despre virtuțile protectoratului german. Kennan a deschis complet ochii abia în momentul în care politicile lui Hitler în Boemia și Moravia au devenit și mai draconice, iar măsurile economice oficiale s-au dovedit a fi mai mult decât paravane pentru jaf și expropriere. Ordinea germană, așa cum și-o imaginase el, fusese o nălucă. Le-a transmis superiorilor la Washington imaginea unei lacome și cât se poate de „oficiale” prăduiri naziste: erau percepute de la industriile cehești comenzi imense fără nicio discuție asupra prețului; cantități impresionante de produse alimentare erau colectate direct din Praga, ceea ce a condus la penurie; industria și sistemul bancar deveniseră practic anexe ale stăpânilor germani; oficialii naziști erau invariabil corupți și simțeau zero responsabilitate față de supușii cehi. Fosta țară se prăbușea și mai mult în haos...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG