Marius Stan

În vara anului 1938, diplomatul și istoricul american George F. Kennan (16 februarie, 1904 – 17 martie, 2005) conducea Biroul rus al Departamentului de Stat. Deplângând starea diplomației americane a anilor ’30, se gândea serios să demisioneze pentru a trăi, asemeni multor generații de Kennani înaintea lui, o viață liniștită la ferma din Wisconsin. Și-a înfrânt însă pesimismul și a acceptat o nouă misiune a guvernului american: consul la Praga.

Criza cehoslovacă clocotise la foc mic toată vara, iar Kennan nu putuse rezista tentației de a juca un rol, cât de modest, într-o majoră dramă politică a secolului XX. A sosit în superba capitală barocă cehă într-un moment în care Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Benito Mussolini și Adolf Hitler încheiau Acordul de la München cu privire la soarta Cehoslovaciei.

În următorii șase ani de război care au urmat, Kennan s-a aflat la post nu doar în Praga, ci și în alte centre europene. Toate aceste misiuni i-au asigurat mult râvnita expunere la conflict, în dimensiunile sale politice și diplomatice. În timpul misiunilor din Praga și Berlin, s-a preocupat de înțelegerea naturii politicii naziste și a viziunii lui Hitler despre economie și imperiu.

Petrecută în urmă cu 80 de ani, pe 15 martie 1939, invadarea Cehoslovaciei de către trupele hitleriste a fost privită de către Departamentul de Stat american ca un test esențial privind abilitatea regimului lui Adolf Hitler de a-și extinde în viitor dominația asupra altor cetățeni non-germani. Deși legația americană la Praga a fost desființată, George Kennan a primit ordinul de a rămâne și raporta evenimentele. Cel puțin până la noua sa misiune din Berlin, în toamna lui 1939, George Kennan a fost singurul oficial american în Praga ocupată de naziști.

Cererea de materiale, rapoarte și analize era enormă, ceea ce, după cum avea să-și amintească ulterior, a reprezentat și cea mai mare provocare (intelectuală și emoțională deopotrivă) a carierei sale diplomatice. Se simțea în mod aparte calificat să joace rolul de observator al evenimentelor cehoslovace după München, era fluent în germană și limbi slave (cehă, poloneză) și aprecia principalele curente ale istoriei europene. În același timp, era suficient de sensibil spre a deplânge spectacolul unei națiuni șubrezite, abandonată de către aliații de odinioară și lăsată pradă unor inamici într-atât de puternici.

Tot George Kennan s-a arătat însă sceptic cu privire la viabilitatea politică a democrației cehe. Deși respecta multe din achizițiile republicii și aprecia o anumită toleranță și decență a administrației care lipsea vecinilor, Kennan era convins că Cehoslovacia avea multe slăbiciuni, pe care niciun observator imparțial nu le-ar putea ignora. Au fost aceste slăbiciuni, credea el, cele care au dus, finalmente, la dispariția statului. Tot el a prezis în august 1939, la cinci luni de la invazia germană, că puțini cehi și-ar mai dori întoarcerea la gâlceava interbelică a partidelor politice, la timiditatea clasei de mijloc și la obtuzitatea care dominase viața defunctei republici (vezi George Kennan, From Prague After Munich: Diplomatic Papers, 1938–1939, Princeton, N.J., 1968, p. 224).

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar la sfârșitul Primului Război Mondial crease un vacuum politic în bazinul danubian care avea să fie umplut în mod inevitabil de o putere hegemonică. Fragilele state succesoare ale Imperiului Habsburgic, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, nu puteau asigura stabilitatea în inima Europei și nu se puteau opune cu succes intervențiilor militare ale unei puteri externe. În al doilea rând, spinoasa moștenire vieneză a statului multinațional a condamnat Praga și proiectul cehoslovac de la bun început. Sentimentele naționale și antipatiile, în special între germani și cehi, păreau foarte adânci. Diferențele lingvistice, valorile conflictuale și incompatibilitatea obiceiurilor populațiilor regiunii împovăraseră imperiul austriac dincolo de orice capacitate de rezistență. Ar fi fost ridicol, credea Kennan, să presupui că provinciile „nesofisticate” ale imperiului ar putea să vindece, de unele singure, răni produse de-a lungul a secole de conflicte etnice.

Privind retrospectiv, acuzațiile lui George Kennan la adresa tinerei republici cehe pot părea cel puțin aspre. Până la urmă, Cehoslovacia reușise în două scurte decenii să aibă un sistem parlamentar suficient de robust și serios spre a sprijini doi oameni de stat de anvergură internațională: Thomas Masaryk (1850–1937) și Edvard Beneš (1884–1948). Mai mult, deși refuzul nobilimii posesoare de pământ de a coopera a privat din start noul regim de unul din puținele elemente de prestigiu și stabilitate, Cehoslovacia demonstrase un nivel remarcabil de rezistență.

După cum naive pot părea și predicțiile sale inițiale despre virtuțile protectoratului german. Kennan a deschis complet ochii abia în momentul în care politicile lui Hitler în Boemia și Moravia au devenit și mai draconice, iar măsurile economice oficiale s-au dovedit a fi mai mult decât paravane pentru jaf și expropriere. Ordinea germană, așa cum și-o imaginase el, fusese o nălucă. Le-a transmis superiorilor la Washington imaginea unei lacome și cât se poate de „oficiale” prăduiri naziste: erau percepute de la industriile cehești comenzi imense fără nicio discuție asupra prețului; cantități impresionante de produse alimentare erau colectate direct din Praga, ceea ce a condus la penurie; industria și sistemul bancar deveniseră practic anexe ale stăpânilor germani; oficialii naziști erau invariabil corupți și simțeau zero responsabilitate față de supușii cehi. Fosta țară se prăbușea și mai mult în haos...

Procesele tranziției postcomuniste au reprezentat de la bun început un subiect incitant pentru literatură. Cel mai strălucit

exemplu rămâne Porcul spinos (publicat în 1992, mai întâi în limba bulgară, Bodlivo Svinche, apoi în engleză, The Porcupine), romanul satiric al lui Julian Barnes plasat într-o țară est-europeană nenumită, deși aluziile la Bulgaria tranziției de la comunism la democrația liberală sunt evidente. Cartea urmărește pregătirea, procesul și condamnarea lui Stoyo Petkanov, un dictator post-stalinist construit ca personaj după chipul și asemănarea premierului Todor Jivkov (1911–1998), primul lider comunist care a fost judecat după 1989, găsit vinovat și condamnat la șapte ani de închisoare (achitat în 1996).

Satira lui Barnes surprinde în chip profund conflictul dintre convingerile rigide ale unui bătrân dictator, șiret, sfidător și lipsit de remușcări, pe de-o parte, și convingerile libere ale procurorului-șef Peter Solinsky. La rându-i, Solinsky - asemeni ofițerului de legătură din Fructul amar al lui Achmat Dangor (2001) sau avocatului Comisiei de Adevăr și Reconciliere din piesa „Fecioara și moartea” (1991) a scriitorului de origine chiliană Ariel Dorfman- îmbrățișează narațiunea eliberatoare și transformativă a proceselor justiției de tranziție de care se ocupă, în vreme ce Petkanov încearcă să submineze toată dramaturgia. Dar Barnes nu-și îndreaptă atenția doar asupra celor doi protagoniști (diametral opuși), el se uită și la audiența procesului, la o veche comunistă, un grup de tineri studenți care privesc la televizor și susțin, cel puțin inițial, principiul responsabilității pentru faptele trecutului, ori la soția lui Solinsky, ale cărei sentimente față de proces alternează între încredere și deziluzie.

Romanul Porcul spinos a fost publicat într-o perioadă în care câmpul justiției de tranziție ca proces conștient și generator de politici abia se contura. Însăși sintagma „justiție de tranziție” a apărut abia în 1991 (vezi textele lui Ruti Teitel, profesoara de drept internațional, justiție de tranziție și drepturile omului de la New York Law School). Într-un fel, romanul lui Barnes și piesa lui Dorfman au anticipat unele din problemele care mai târziu vor deveni centrale pentru înțelegerea teoretică a domeniului.

Titlul romanului lui Barnes nu este niciodată explicat, deși, pentru a-și liniști soția înainte de începerea procesului, procurorul Solinsky rostește, ridicând mâinile: „Îmi port mănușile din porc spinos”. Principalul contrast este oferit de Petkanov. Spre deosebire de un Todor Jivkov infirm, speriat și preocupat (în ajunul procesului său) de „cei care au suferit pe nedrept”, doppelgänger-ul imaginat de Barnes arată exact disprețul suveran pe care aveau să-l demonstreze, în următoarele două decenii, Slobodan Miloșevici, Radovan Karadzici sau Saddam Hussein. În pofida nuanțelor și diferențelor dintre personaje - unele de care s-a ocupat exemplar și Michael Scammell într-un articol din The New Republic intitulat „Trial and Error” (1993) - statul care transpare din opera scriitorului britanic este, fără îndoială, Bulgaria postcomunistă.

Biografia lui Petkanov o urmează îndeaproape pe cea a lui Todor Jivkov. Ambii au făcut parte din rezistența anti-nazistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi au avut o ascensiune fulminantă în partidul comunist național. „Domnia” lui Petkanov durează în carte treizeci și trei de ani, cu doi mai puțin ca a lui Jivkov, și îl transformă în cel mai longeviv lider al unei țări est-europene sovietizate. Așijderea, regimul lui Petkanov îl reflectă pe cel al lui Jivkov: ascultări telefonice sistematice, supravegherea operativă a întâlnirilor, expulzarea forțată a disidenților, demiterea prim-miniștrilor „prin metoda aproximativ democratică a asasinării”, moartea suspectă a fiicei dictatorului, ori exploatarea sistemul concentraționar. Chiar și așa, Barnes evită trimiterile la una din cele mai controversate politici ale dictatorului bulgar: campania de asimilare forțată a minorității etnice turce din 1984, care, în datele acelor ani, a dus la exodul a peste 350.000 de persoane (cea mai largă purificare etnică din Europa Războiului Rece).

Continuitatea elitelor politice a însemnat, de fapt, că au fost adoptate doar măsuri simbolice: atât Jivkov, cât și satrapul născocit au fost excluși din partidele lor (Partidul Comunist Bulgar al lui Jivkov a fost înlocuit de Partidul Socialist Bulgar) și au ajuns la proces, însă marea majoritate a subalternilor acestora a rămas liberă (pentru explicații privind fenomenul, vezi Alexandra Barahona de Brito, eds., The Politics of Memory: Transitional Justice in Democratizing Societies, Oxford University Press, 2001).

Deși bazată pe evenimente reale, utilizarea de către Barnes a unei pseudo-Bulgarii ca fundal al cărții a fost o decizie conștientă și, cred eu, inspirată. Tocmai acest lucru a făcut ca satira lui politică să capete o valoare universală. Adevărata măiestrie a Porcului spinos reiese din modul în care tratează neputința aparent ineluctabilă a proceselor liberale în fața a ceea ce filosoful politic argentinian Carlos Santiago Nino a numit „răul radical” (Radical Evil on Trial, Yale University Press, 1996). Observator extern de mare finețe, Barnes utilizează ficțiunea spre a desluși mai bine complexitățile narațiunii normative a justiției de tranziție. Porcul spinos ne sugerează (sau amintește), la rigoare, că realitatea este una cu mult mai complexă, că acele compromisuri stânjenitoare ale trecutului, emoțiile, resentimentele, ambiguitățile și umbrele, sunt toate parte integrantă din peisajul postcomunist...