Marius Stan

Procesele tranziției postcomuniste au reprezentat de la bun început un subiect incitant pentru literatură. Cel mai strălucit

exemplu rămâne Porcul spinos (publicat în 1992, mai întâi în limba bulgară, Bodlivo Svinche, apoi în engleză, The Porcupine), romanul satiric al lui Julian Barnes plasat într-o țară est-europeană nenumită, deși aluziile la Bulgaria tranziției de la comunism la democrația liberală sunt evidente. Cartea urmărește pregătirea, procesul și condamnarea lui Stoyo Petkanov, un dictator post-stalinist construit ca personaj după chipul și asemănarea premierului Todor Jivkov (1911–1998), primul lider comunist care a fost judecat după 1989, găsit vinovat și condamnat la șapte ani de închisoare (achitat în 1996).

Satira lui Barnes surprinde în chip profund conflictul dintre convingerile rigide ale unui bătrân dictator, șiret, sfidător și lipsit de remușcări, pe de-o parte, și convingerile libere ale procurorului-șef Peter Solinsky. La rându-i, Solinsky - asemeni ofițerului de legătură din Fructul amar al lui Achmat Dangor (2001) sau avocatului Comisiei de Adevăr și Reconciliere din piesa „Fecioara și moartea” (1991) a scriitorului de origine chiliană Ariel Dorfman- îmbrățișează narațiunea eliberatoare și transformativă a proceselor justiției de tranziție de care se ocupă, în vreme ce Petkanov încearcă să submineze toată dramaturgia. Dar Barnes nu-și îndreaptă atenția doar asupra celor doi protagoniști (diametral opuși), el se uită și la audiența procesului, la o veche comunistă, un grup de tineri studenți care privesc la televizor și susțin, cel puțin inițial, principiul responsabilității pentru faptele trecutului, ori la soția lui Solinsky, ale cărei sentimente față de proces alternează între încredere și deziluzie.

Romanul Porcul spinos a fost publicat într-o perioadă în care câmpul justiției de tranziție ca proces conștient și generator de politici abia se contura. Însăși sintagma „justiție de tranziție” a apărut abia în 1991 (vezi textele lui Ruti Teitel, profesoara de drept internațional, justiție de tranziție și drepturile omului de la New York Law School). Într-un fel, romanul lui Barnes și piesa lui Dorfman au anticipat unele din problemele care mai târziu vor deveni centrale pentru înțelegerea teoretică a domeniului.

Titlul romanului lui Barnes nu este niciodată explicat, deși, pentru a-și liniști soția înainte de începerea procesului, procurorul Solinsky rostește, ridicând mâinile: „Îmi port mănușile din porc spinos”. Principalul contrast este oferit de Petkanov. Spre deosebire de un Todor Jivkov infirm, speriat și preocupat (în ajunul procesului său) de „cei care au suferit pe nedrept”, doppelgänger-ul imaginat de Barnes arată exact disprețul suveran pe care aveau să-l demonstreze, în următoarele două decenii, Slobodan Miloșevici, Radovan Karadzici sau Saddam Hussein. În pofida nuanțelor și diferențelor dintre personaje - unele de care s-a ocupat exemplar și Michael Scammell într-un articol din The New Republic intitulat „Trial and Error” (1993) - statul care transpare din opera scriitorului britanic este, fără îndoială, Bulgaria postcomunistă.

Biografia lui Petkanov o urmează îndeaproape pe cea a lui Todor Jivkov. Ambii au făcut parte din rezistența anti-nazistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi au avut o ascensiune fulminantă în partidul comunist național. „Domnia” lui Petkanov durează în carte treizeci și trei de ani, cu doi mai puțin ca a lui Jivkov, și îl transformă în cel mai longeviv lider al unei țări est-europene sovietizate. Așijderea, regimul lui Petkanov îl reflectă pe cel al lui Jivkov: ascultări telefonice sistematice, supravegherea operativă a întâlnirilor, expulzarea forțată a disidenților, demiterea prim-miniștrilor „prin metoda aproximativ democratică a asasinării”, moartea suspectă a fiicei dictatorului, ori exploatarea sistemul concentraționar. Chiar și așa, Barnes evită trimiterile la una din cele mai controversate politici ale dictatorului bulgar: campania de asimilare forțată a minorității etnice turce din 1984, care, în datele acelor ani, a dus la exodul a peste 350.000 de persoane (cea mai largă purificare etnică din Europa Războiului Rece).

Continuitatea elitelor politice a însemnat, de fapt, că au fost adoptate doar măsuri simbolice: atât Jivkov, cât și satrapul născocit au fost excluși din partidele lor (Partidul Comunist Bulgar al lui Jivkov a fost înlocuit de Partidul Socialist Bulgar) și au ajuns la proces, însă marea majoritate a subalternilor acestora a rămas liberă (pentru explicații privind fenomenul, vezi Alexandra Barahona de Brito, eds., The Politics of Memory: Transitional Justice in Democratizing Societies, Oxford University Press, 2001).

Deși bazată pe evenimente reale, utilizarea de către Barnes a unei pseudo-Bulgarii ca fundal al cărții a fost o decizie conștientă și, cred eu, inspirată. Tocmai acest lucru a făcut ca satira lui politică să capete o valoare universală. Adevărata măiestrie a Porcului spinos reiese din modul în care tratează neputința aparent ineluctabilă a proceselor liberale în fața a ceea ce filosoful politic argentinian Carlos Santiago Nino a numit „răul radical” (Radical Evil on Trial, Yale University Press, 1996). Observator extern de mare finețe, Barnes utilizează ficțiunea spre a desluși mai bine complexitățile narațiunii normative a justiției de tranziție. Porcul spinos ne sugerează (sau amintește), la rigoare, că realitatea este una cu mult mai complexă, că acele compromisuri stânjenitoare ale trecutului, emoțiile, resentimentele, ambiguitățile și umbrele, sunt toate parte integrantă din peisajul postcomunist...

Ungaria, în 1956, și Cehoslovacia, în 1968, au reprezentat importante crize pentru mișcarea comunistă internațională. În Ungaria, o revoluție populară explozivă amenința Partidul Comunist cu pierderea puterii. Partidul Comunist Cehoslovac avea încă destul control în 1968, dar propunea, cu sprijin popular, o serie de reforme care ar fi transformat modelul comunist sovietic. Pe acest fond, reacțiile revistelor de stânga franceze față de invaziile sovietice din Ungaria și Cehoslovacia au fost mai mult decât o relatare a unor evenimente externe. Franța avea propria ei tradiție revoluționară și propriul ei Partid Comunist. Ungaria, Cehoslovacia și destalinizarea aveau să devină parte esențială dintr-o ciudată criză franceză (politică și de idei).

Încă din perioada Iluminismului, intelectualii francezi se bucuraseră de un mare prestigiu în propria țară și dincolo de granițele Franței. Cu toate acestea, statutul intelectualilor francezi avea să cunoască un declin în anii 1980, pe măsură ce deveneau din ce în ce mai marginalizați. Ne putem întreba, care a fost atunci rolul intelectualilor francezi în perioada cuprinsă între invazia sovietică a Ungariei din 1956 și cea a Cehoslovaciei, în 1968? Cum anume au afectat aceste crize modul în care s-a schimbat sau transformat atitudinea intelectualității franceze? Revista catolică de stânga Esprit furnizează paralele interesante, dar și contraste, cu reviste marxiste precum Les Temps Modernes și Le Nouvel Observateur. Propria evoluție a Esprit-ului între 1956 și 1968 scoate în evidență criza destalinizării în Franța și maniera în care intelectualitatea franceză de stânga s-a dezvoltat.

În anii scurși între eliberarea Parisului, în august 1944, și moartea lui Stalin pe 5 martie 1953, mulți intelectuali francezi au fost atrași de marxism, au migrat la stânga și au susținut tacit Partidul Comunist în Franța și stalinismul în Uniunea Sovietică și Europa de Est. După Raportul Secret al lui Hrușciov și Revoluția maghiară din 1956, parte din intelectuali, influențați de evenimentele din Algeria și războiul din Vietnam, și-au întors fața de la Europa și și-au îndreptat atenția spre Lumea a Treia. Mai 1968 a resuscitat interesul pentru o revoluție proletară în Europa, dar 1968 a fost și anul în care Uniunea Sovietică a invadat, din nou, o țară a Pactului de la Varșovia, distrugând în fașă tentativa cehoslovacă de a da socialismului „o față umană”. În anii 1970, o generație mai tânără a așa-zișilor „Noi Filosofi”, influențată de Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn, lansa atacuri asupra marxismului, comunismului și totalitarismului. În mod ironic, triumful electoral al socialiștilor din 1981, după ani de zile de pribegie politică, a venit numai după ce intelectualii de stânga au respins socialismul marxist. Începând cu anii ’80, intelectualii francezi au abandonat, în sfârșit, goana după o „mare teorie”. Cei care scriau în Esprit și în Le Débat încercau să analizeze chestiuni empirice în chiar stilul pe care confrații lor academici non-ideologici din Marea Britanie, Germania de Vest și Statele Unite îl adoptaseră cu decenii în urmă.

Dramaticele revoluții populare care au dus (într-atât de neașteptat) la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, precum și mai spectaculoasa prăbușire a comunismului în fosta Uniunea Sovietică în 1991 au oferit noi perspective de analiză și criterii de evaluare a istoriei intelectuale a Franței după cel de-Al Doilea Război Mondial. Au explicat, în bună măsură, fascinația exercitată de comunism asupra atât de multor intelectuali francezi. Să ne aducem aminte cum, în 1992, volumul lui Tony Judt, Past Imperfect: French Intellectuals 1944–56 (Berkeley & Los Angeles: University of California Press, 1992), publicat simultan în engleză și franceză, generase controverse aprinse în Franța, în special în cercurile apropiate de revista Esprit. În 1993, cartea lui Sunil Khilnani, Arguing Revolution: The Intellectual Left in Postwar France (New Haven: Yale University Press, 1993) oferea o primă istorie a stângii intelectuale din Franța postbelică, iar în 1995, François Furet, seniorul istoricilor Revoluției franceze, publica Le Passé d’une illusion. Essai sur l’idée communiste au XX e siècle, concentrându-se asupra istoriei miturilor pe care le-a generat comunismul. Dezbaterea asupra naturii însăși a comunismului a devenit și mai aspră odată cu publicarea, în 1997, a Cărții Negre: Le Livre noir du communisme: Crimes, terreur, répression (Stéphane Courtois et al, eds., Paris: Robert Laffont, 1997); un volum care a fost recenzat atât în Le Monde, cât și în Le Figaro.

Controversele legate de susținerea stalinismului de către intelectualii francezi nu au început cu Esprit sau Les Temps Modernes în perioada 1945-1950. Tovarășii de drum și adepții fanatici comuniști împânziseră Europa încă din anii 1930 (vorbim de epoca fronturilor populare, a luptei antifasciste, a Războiului civil spaniol, a epurărilor lui Stalin și a proceselor-spectacol). Lucrarea clasică editată de Richard Crossman, The God that Failed (London: Hamish Hamilton, 1950), conținea mărturiile a șase foști comuniști proeminenți care explicau de ce s-au convertit la această ideologie și de ce, mai târziu, au repudiat-o (deși toată lumea vedea comunismul ca pe o „religie seculară”, Isaac Deutscher a respins această metaforă religioasă în Heretics and Renegades and Other Essays (London: Jonathan Cape, 1969)).

Cert este că atmosfera pro-comunistă a anilor 1930 a supraviețuit în Franța (și Italia) și după război, cel puțin până în 1953. În 1955, marele filosof liberal Raymond Aron publica o lucrare sofisticată, de fapt, o critică devastatoare și o analiză cât se poate de serioasă și durabilă a atracției față de marxism printre intelectualii francezi: L’Opium des intellectuels (Paris: Calmann-Lévy). Mai târziu, în 1964, istoricul britanic David Caute încercase să respingă teza lui Aron, arătând că mulți intelectuali francezi nu căutau de fapt o religie-substitut, ci se îndreptaseră spre comunism dintr-o alegere rațională (Communism and the French Intellectuals, 1914–1960 (London: Deutsch). Tony Judt s-a plasat de partea lui Aron în Past Imperfect. Pentru Judt, perioada de maxim entuziasm pro-comunist în Franța fusese cea cuprinsă între 1945–1950, deși, chiar și atunci, anumiți intelectuali locali fuseseră deranjați de campaniile lui Stalin împotriva lui Tito (1948 și după), de procesul lui László Rajk (1949) în Ungaria, ori de procesul lui Rudolf Slánský în Cehoslovacia (1952).

Așadar, până în 1956, toate aceste evenimente îi „îmblânziseră” întrucâtva pe intelectualii de stânga din Hexagon. Șocul Raportului Secret îi va face pe mulți să-și întoarcă fața de la Europa comunistă. În multe privințe, anul 1956 a marcat ceea ce Tony Judt numea începutul unei semnificative rupturi în istoria stângii intelectuale franceze...