Marius Stan

Ungaria, în 1956, și Cehoslovacia, în 1968, au reprezentat importante crize pentru mișcarea comunistă internațională. În Ungaria, o revoluție populară explozivă amenința Partidul Comunist cu pierderea puterii. Partidul Comunist Cehoslovac avea încă destul control în 1968, dar propunea, cu sprijin popular, o serie de reforme care ar fi transformat modelul comunist sovietic. Pe acest fond, reacțiile revistelor de stânga franceze față de invaziile sovietice din Ungaria și Cehoslovacia au fost mai mult decât o relatare a unor evenimente externe. Franța avea propria ei tradiție revoluționară și propriul ei Partid Comunist. Ungaria, Cehoslovacia și destalinizarea aveau să devină parte esențială dintr-o ciudată criză franceză (politică și de idei).

Încă din perioada Iluminismului, intelectualii francezi se bucuraseră de un mare prestigiu în propria țară și dincolo de granițele Franței. Cu toate acestea, statutul intelectualilor francezi avea să cunoască un declin în anii 1980, pe măsură ce deveneau din ce în ce mai marginalizați. Ne putem întreba, care a fost atunci rolul intelectualilor francezi în perioada cuprinsă între invazia sovietică a Ungariei din 1956 și cea a Cehoslovaciei, în 1968? Cum anume au afectat aceste crize modul în care s-a schimbat sau transformat atitudinea intelectualității franceze? Revista catolică de stânga Esprit furnizează paralele interesante, dar și contraste, cu reviste marxiste precum Les Temps Modernes și Le Nouvel Observateur. Propria evoluție a Esprit-ului între 1956 și 1968 scoate în evidență criza destalinizării în Franța și maniera în care intelectualitatea franceză de stânga s-a dezvoltat.

În anii scurși între eliberarea Parisului, în august 1944, și moartea lui Stalin pe 5 martie 1953, mulți intelectuali francezi au fost atrași de marxism, au migrat la stânga și au susținut tacit Partidul Comunist în Franța și stalinismul în Uniunea Sovietică și Europa de Est. După Raportul Secret al lui Hrușciov și Revoluția maghiară din 1956, parte din intelectuali, influențați de evenimentele din Algeria și războiul din Vietnam, și-au întors fața de la Europa și și-au îndreptat atenția spre Lumea a Treia. Mai 1968 a resuscitat interesul pentru o revoluție proletară în Europa, dar 1968 a fost și anul în care Uniunea Sovietică a invadat, din nou, o țară a Pactului de la Varșovia, distrugând în fașă tentativa cehoslovacă de a da socialismului „o față umană”. În anii 1970, o generație mai tânără a așa-zișilor „Noi Filosofi”, influențată de Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn, lansa atacuri asupra marxismului, comunismului și totalitarismului. În mod ironic, triumful electoral al socialiștilor din 1981, după ani de zile de pribegie politică, a venit numai după ce intelectualii de stânga au respins socialismul marxist. Începând cu anii ’80, intelectualii francezi au abandonat, în sfârșit, goana după o „mare teorie”. Cei care scriau în Esprit și în Le Débat încercau să analizeze chestiuni empirice în chiar stilul pe care confrații lor academici non-ideologici din Marea Britanie, Germania de Vest și Statele Unite îl adoptaseră cu decenii în urmă.

Dramaticele revoluții populare care au dus (într-atât de neașteptat) la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, precum și mai spectaculoasa prăbușire a comunismului în fosta Uniunea Sovietică în 1991 au oferit noi perspective de analiză și criterii de evaluare a istoriei intelectuale a Franței după cel de-Al Doilea Război Mondial. Au explicat, în bună măsură, fascinația exercitată de comunism asupra atât de multor intelectuali francezi. Să ne aducem aminte cum, în 1992, volumul lui Tony Judt, Past Imperfect: French Intellectuals 1944–56 (Berkeley & Los Angeles: University of California Press, 1992), publicat simultan în engleză și franceză, generase controverse aprinse în Franța, în special în cercurile apropiate de revista Esprit. În 1993, cartea lui Sunil Khilnani, Arguing Revolution: The Intellectual Left in Postwar France (New Haven: Yale University Press, 1993) oferea o primă istorie a stângii intelectuale din Franța postbelică, iar în 1995, François Furet, seniorul istoricilor Revoluției franceze, publica Le Passé d’une illusion. Essai sur l’idée communiste au XX e siècle, concentrându-se asupra istoriei miturilor pe care le-a generat comunismul. Dezbaterea asupra naturii însăși a comunismului a devenit și mai aspră odată cu publicarea, în 1997, a Cărții Negre: Le Livre noir du communisme: Crimes, terreur, répression (Stéphane Courtois et al, eds., Paris: Robert Laffont, 1997); un volum care a fost recenzat atât în Le Monde, cât și în Le Figaro.

Controversele legate de susținerea stalinismului de către intelectualii francezi nu au început cu Esprit sau Les Temps Modernes în perioada 1945-1950. Tovarășii de drum și adepții fanatici comuniști împânziseră Europa încă din anii 1930 (vorbim de epoca fronturilor populare, a luptei antifasciste, a Războiului civil spaniol, a epurărilor lui Stalin și a proceselor-spectacol). Lucrarea clasică editată de Richard Crossman, The God that Failed (London: Hamish Hamilton, 1950), conținea mărturiile a șase foști comuniști proeminenți care explicau de ce s-au convertit la această ideologie și de ce, mai târziu, au repudiat-o (deși toată lumea vedea comunismul ca pe o „religie seculară”, Isaac Deutscher a respins această metaforă religioasă în Heretics and Renegades and Other Essays (London: Jonathan Cape, 1969)).

Cert este că atmosfera pro-comunistă a anilor 1930 a supraviețuit în Franța (și Italia) și după război, cel puțin până în 1953. În 1955, marele filosof liberal Raymond Aron publica o lucrare sofisticată, de fapt, o critică devastatoare și o analiză cât se poate de serioasă și durabilă a atracției față de marxism printre intelectualii francezi: L’Opium des intellectuels (Paris: Calmann-Lévy). Mai târziu, în 1964, istoricul britanic David Caute încercase să respingă teza lui Aron, arătând că mulți intelectuali francezi nu căutau de fapt o religie-substitut, ci se îndreptaseră spre comunism dintr-o alegere rațională (Communism and the French Intellectuals, 1914–1960 (London: Deutsch). Tony Judt s-a plasat de partea lui Aron în Past Imperfect. Pentru Judt, perioada de maxim entuziasm pro-comunist în Franța fusese cea cuprinsă între 1945–1950, deși, chiar și atunci, anumiți intelectuali locali fuseseră deranjați de campaniile lui Stalin împotriva lui Tito (1948 și după), de procesul lui László Rajk (1949) în Ungaria, ori de procesul lui Rudolf Slánský în Cehoslovacia (1952).

Așadar, până în 1956, toate aceste evenimente îi „îmblânziseră” întrucâtva pe intelectualii de stânga din Hexagon. Șocul Raportului Secret îi va face pe mulți să-și întoarcă fața de la Europa comunistă. În multe privințe, anul 1956 a marcat ceea ce Tony Judt numea începutul unei semnificative rupturi în istoria stângii intelectuale franceze...

Dacă pentru prima parte a secolului XX putem delibera la nesfârșit în căutarea celei mai luminoase figuri a literaturii (Joyce, Kafka, Proust, etc.), pentru a doua am avut și avem mereu unul și același detașat: Gabriel García Márquez (6 martie 1927–17 aprilie 2014). După mulți, tot Márquez a dat și primul „roman universal” (atât prin conținut, cât și prin impact pancultural), Cien años de soledad, definiția cea mai sfâșietoare a ciocnirii dintre tradiție și modernitate. Când i-a fost decernat premiul Nobel pentru literatură în 1982, era deja o figură extrem de populară pretutindeni în lume. Și nici măcar America Latină n-a mai fost aceeași după ce a inventat Macondo...

Datorită acestui imens talent narativ și a felului său special de a fi în lume, Gabo a avut acces la orice sursă de presă, la orice tip de interviu sau de întâlnire. O personalitate cu adevărat globală, un ambasador perfect al propriului destin. Titlurile cărților sale pătrund aproape spectral în textele profane ale lumii (în special cele de presă) în care viețuim: „o sută de ore de singurătate”, „dragoste în vremea banilor”, „toamna dictatorului”. Cu alte cuvinte, așa cum bine spunea cineva, Gabo a fost obligat să îndure un uluitor nivel de celebritate de-a lungul vieții sale. Președinți de stat, de la François Mitterrand la Bill Clinton, i-au căutat prietenia. El i-a rămas însă fidel lui Castro. Este și motivul pentru care nu a putut evita un lung război mediatic cu un alt titan literar, Mario Vargas Llosa, pe tema drepturilor omului în Cuba. Și deși ambii au pornit în 1959 de pe poziția simpatizantului marii revoluții cubane, Llosa a virat în timp spre dreapta, disociindu-se tranșant de viziunea politică a „concurentului” său întru notorietate literară. Problema e că, înainte de despărțire, cei doi fuseseră „frați de sânge”. Viața păstrează însă suficiente nuanțe, până și pentru un castrist convins precum Márquez. Poate că din acest amor mundi de care n-a fost deloc lipsit - formula arendtiană care aneantizează orice ideologie - s-a născut și intervenția sa privind eliberarea poetului disident cubanez Armando Valladares (azi, 82 de ani).

Márquez nu a autorizat niciodată biografiile, dar le-a tolerat. Pentru el, o astfel de specie însemna moartea. S-a stins în aprilie 2014 și amintirile despre viața, opera și controversele lui au curs și mai abitir ca-n timpul vieții. Asemeni lui Mark Twain, Gabo a iubit mereu o poveste pe cinste. Profund ludic și antiacademic, a fost un om sub zodia a ceea ce se cheamă mamagallismo, adept al deriziunii și relativismului. Trăim azi într-o epocă a unei literaturi bune, dar marile opere pot fi numărate pe degete. García Márquez a fost printre ultimii exponenți ai unui timp cu adevărat glorios în literatura universală. Și chiar după apariția capodoperelor Un veac de singurătate sau Dragostea în vremea holerei, la finalul scrierii cărora declarase el însuși că a ieșit complet sleit și lipsit de energie, a continuat să producă literatură de o extraordinară originalitate. Înconjurat mereu de muze (spunea, cândva, pentru El País: „Sunt înconjurat de femei. Prietenii mei sunt în special femeile, iar Mercedes a trebuit să învețe că ăsta e felul meu de a fi, că toate relațiile mele cu ele sunt doar flirturi inocente. Toată lumea știe de acum cum sunt eu”), a reușit să găsească alte și alte subiecte atunci când totul părea pierdut (inclusiv memoria sa) și a zugrăvit portretul celui mai solitar om din lume. Așa a apărut Toamna Patriarhului, biografia ascunsă a propriei vieți.

Probabil că dacă am putea să ne debarasăm complet de reflexele noastre analitice (uneori academice) pavloviene, atunci opera lui Gabriel García Márquez nu ni s-ar mai părea într-atât de „magic realistă”, ci de-a dreptul realistă (în sensul pe care îl intuia cândva, criticând normele secolului XIX, povestitorul brazilian Machado de Assis). Adevărul e că realitatea nu este plată și unitemporală, ci, asemeni Timpului, este curbă și coincidentă. Când privim cerul, niciuna din oricare două stele nu strălucește în ceea ce am numi același „timp”, fiecare din ele fiind, de fapt, acest lung drum al luminii din puncte care variază ca timp de origine, dar coincid ca timp de ajungere pe pământ. După normele plictisitoare ale secolului XIX, fenomenul ar fi „magic”, în pofida superficialității restrictive. Doar în acest mod, o noțiune falsă despre real poate genera o noțiune falsă despre magic (ceea ce este nereal).

Spunerea unei povești este, desigur, un act natural, dar este deopotrivă și unul artificial, ca alergatul sau înotul; prin urmare, conștiința trebuie să vină din afară. Am putea fi șocați să aflăm că ceea ce-a fost numit „magic” în opere ca ale lui Márquez este, de fapt, opusul a ceea ce numim nebunie în alții. Vom vedea că este imposibil să-l definim pe Lear prin Gloucester. Ia-le oamenilor acceptarea posibilităților (lumilor multiple) și ajungem la cealaltă stare, la fel de eroică și deloc absurdă, pe care ne place s-o imaginăm ca fiind a lui Don Quijote. Pentru Gabo, poveștile au fost realitate surprinsă în variile ei dimensiuni, lucrul pe care ne este greu să-l explicăm fără a recurge la formule sterile.

García Márquez a adus profunzime felului în care spunem povești în cultura noastră umanistă, noi dimensiuni și indicii despre timpul stelar și coincidențele anacronice care constituie falsa noastră senzație de armonie (vezi Raiul și alte tărâmuri). Gabo a fost Omul însuși transformat în condiție sine qua non a înțelegerii lumii prin mijloacele ficțiunii literare. S-a întors, de fapt, la rădăcinile realității, care sunt, în același timp, și rădăcinile romanului așa cum a fost el conceput de Cervantes. Limitele propriului nostru timp devin clare abia către sfârșitul Unui veac de singurătate, atunci când Aureliano Babilonia, care și citește cartea, află că timpul, suta de ani, durata dinastiei lui, se va sfârși odată cu încheierea cărții...