Marius Stan

Cărțile, articolele de presă și pamfletele despre cosmos și zborurile spațialeau fost extrem de la modă în Rusia, încă din perioada revoluționară bolșevică și imediat în anii 1920. Fenomenul continua, de fapt, o fascinație pre-revoluționară pentru stele, ceruri și misterele universului. Până în acei ani ’30 staliniști, și independent de programele de stat, în Rusia sovietică au proliferat societățile astronomice și de explorări spațiale pentru amatori. Nikolai Rinin (1877-1942) a fost poate cea mai cunoscută figură a acestui val în anii 1920, publicând și o enciclopedie a cosmonauticii care îl plasa automat printre pionierii literaturii despre rachetele în spațiu din Rusia. Situația avea să se schimbe dramatic sub Stalin.

Obsesia rușilor pentru spațiu se manifesta nu doar în literatură, ci și în câmpul artistic, acolo unde regizorii și producătorii de film dezvoltaseră o adevărată pasiune pentru genul science fiction. În anii ’20, scriitori precum Alexei Tolstoi (1883-1945) și regizori ca Iakov Protazanov (1881-1945), unul din părinții fondatori ai cinematografiei în Rusia, propuseseră teorii mai complexe cu privire la spațiul cosmic. De pildă, în filmul său mut din 1924, Aelita: Queen of Mars, bazat pe romanul SF omonim al lui Tolstoi, Protazanov înfățișează un inginer sovietic care visează la o călătorie spațială pe Marte spre a scăpa de toate problemele sale de acasă.

Protazanov avea să fie sever maculat în presa oficială a vremii pentru presupusa critică la adresa societății sovietice. Ironia face că, înainte de premieră, filmul fusese precedat de o intensă campanie de promovare, similară celor americane, inclusiv în Pravda. Ceea ce a urmat, poate fi bănuit: regimul leninist l-a acuzat că devalorizează politic și ideologic zborul în spațiu (inginerul care visează să se îndrăgostească de prințesa marțiană Aelita). Reținem însă că anii 1920 fuseseră o perioadă de un vibrant interes public pentru producțiile științifico-fantastice, sovietice și americane deopotrivă, precum și pentru variile adaptări pe scenă sau marile ecrane.

• Amos Chapple

Mașini zburătoare, camioane submarine şi ceva asemănător cu ceasurile Apple - aşa vedea viitorul revista editată în URSS "Tehnica şi tineretul".

Odată cu anii 1930 staliniști s-a produs și ceea ce sociologul rus Nicholas Timasheff a numit cândva „marea repliere”, adică renunțarea conștientă la o parte din valorile socialiste și orientarea spre teme ruse mai naționaliste. În acest context, isprăvile aeronauticii ruse au început să fie popularizate și glorificate prin mijloace propagandistice clasice, triumfaliste. Tonul naționalist este mai ales evident în filmele de profil din anii 1930 și 1940. Spre deosebire de personajele construite cu multă iscusință ale lui Protazanov, de decorurile sale marțiene, filmele perioadei staliniste erau construite după scenarii puternic ideologizate.

Călătoria cosmică (Космический рейс/Cosmic Voyage, 1935) a regizorului sovietic Vasili Juravliov rămâne referința pentru acest gen de abordare. Era vorba acolo de o aproape caraghioasă misiune spațială, în care un profesor cu barbă și drăguța lui asistentă pornesc spontan într-o călătorie pe Lună, la bordul unei nave botezată „Iosif Stalin”. Filmul îi fusese dedicat, de fapt, lui Konstantin Țiolkovski, un pionier al aeronauticii sovietice (ușor ciudat, dacă ne gândim că tot el fusese și consultantul științific al producției).

Mulți s-au grăbit să compare Călătoria lui Juravliov cu filmul lui Fritz Lang, Frau im Mond (Femeia în lună, 1929), însă fundalul ideologic al acestor pelicule este foarte diferit. Filmul sovietic păstrează totuși un anumit farmec, privit în contextul cinematografiei epocii, dar este plin de aberații despre spațiu iar personajele sunt bidimensionale (adică emblematice pentru perioada stalinistă la care ne referim). În mod aproape sibilinic, Călătoria cosmică anticipează adevărata cursă pentru spațiu dintre Nikita Hrușciov și John F. Kennedy.

Imediat după Al Doilea Război Mondial, întreg impulsul imaginativ legat de spațiu și zborul cosmic a intrat într-un con de umbră. Odată cu anii 1950 și Nikita Hrușciov, această pasiune a renăscut într-un mod spectaculos și dramatic, lucru adevărat mai ales după lansarea Sputnik-ului, în 1957. În era Războiului Rece, aventurile lui „Homo Cosmonauticus” se potriveau de minune paradigmei ideologice și tehnologice a competiției cu Occidentul.

Înființată în 1953 de către Lawrence Ferlinghetti și Peter D. Martin, librăria City Lights din San Francisco este cunoscută ca loc de întâlnire al boemei culturale americane, dar și ca editura independentă care a publicat, după un întreg proces împotriva cenzurii, celebrul poem Howl al lui Allen Ginsberg. În ultimii 66 de ani, City Lights a fost ca o biserică pentru literatura Coastei de Vest. Cu excepția Shakespeare & Company la Paris, „copilul” Sylviei Beach, nu știu în lumea largă vreun alt sanctuar al cărții care să se apropie măcar de faima și impactul „capitalei culturale” a beatnicilor californieni.

Editura City Lights a publicat cele mai importante voci ale vremii, de la Allen Ginsberg, Gregory Corso și Jack Kerouac, la William Burroughs și Charles Bukowski. Ca promotor al literaturii beat, Ferlinghetti s-a găsit implicat în trei mari procese de obscenitate publică, inclusiv cel iscat de publicarea textului lui Ginsberg. A rămas permanent o instituție cu o foarte dezvoltată conștiință publică și politică, iar lecturile de poezie de la City Lights au avut de-a face cu o gamă întreagă de cauze și subiecte presante.

• Marius Stan

Afacerea a fost de la bun început una „neortodoxă”. Partenerul lui Ferlinghetti, profesorul de sociologie Peter Dean Martin, înființase revista cinematografică City Lights în onoarea faimosului film al lui Charlie Chaplin. Așa au ajuns Lawrence și Peter să pună la bătaie, fiecare, câte 500 de dolari, în speranța că librăria îi va ajuta să-și finanțeze revista. A fost prima librărie din America bazată exclusiv pe ediții broșate, într-o epocă în care acest tip de cărți se vindea pentru 25 sau 35 de cenți. O altă decizie curajoasă a lui Ferlinghetti a fost aceea de a renunța la best-sellers și a se concentra pe literatură serioasă, în special poezie. Acestor băieți din California nu le păsa prea mult de considerentele de ordin economic și nici de volumul vizitatorilor. Știți, ideea aceea că ai putea să te plimbi în voie printre rafturi, să răsfoiești după pofta inimii literatură vie, incitantă, uneori interzisă ori tabu, fără a simți privirile ucigătoare ori pline de reproș ale angajaților. Pe scurt, visul oricărui bibliofil cumsecade. Lawrence a făcut totul, și chiar mai mult, într-un fel cât se poate de natural: a așezat, de pildă, pe unde a putut, mese și scaune pentru ca vizitatorii să poată zăbovi la City Lights cât doresc. Sentimentul de acasă este irepresibil. La City Lights poți citi cărți întregi, dacă îți pui mintea, fără a fi nevoit să le cumperi. Există și azi mulți obișnuiți ai locului care pretind că și-au dobândit educația mulțumită politicii indulgente a proprietarului.

Făcând totul pe dos, împotriva curentului vremii, City Lights și-a deschis ușile în vara anului 1953. A fost un succes imediat. Clienții au dat buzna, au rămas peste măsură și au fost rugați să plece, totuși, spre miezul nopții... Mulțumită fermentului literar care a fost City Lights încă de la începuturi, întreaga zonă North Beach a devenit centrul vieții culturale din San Francisco. Era locul în care poeții și activiștii de tot felul se alarmau, scriau ori se certau în legătură cu pericolul nuclear sau pacostea numită McCarthy. Revista omonimă lansată de Martin a murit după câteva numere, drept care și-a vândut partea de acțiuni lui Ferlinghetti și s-a mutat la New York. Curând după aceea, în 1955, Ferlinghetti avea să lanseze în forță editura omonimă, publicând și o colecție din propriile opere (Pictures of the Gone World).

Howl and Other Poems, incantația violentă, aproape torențială a lui Allen Ginsberg, a apărut un an mai târziu. Prin Howl s-a prăbușit și cerul peste vechea literatură americană. Cum spunea cândva poetul și criticul Kenneth Rexroth, odată cu Howl, crusta uzanțelor care sufocase poezia americană a fost spulberată pentru totdeauna. Oficialii orașului au considerat poemul obscen și l-au arestat pe Shigeyoshi Murao, singurul angajat al lui Ferlinghetti prezent la fața locului atunci când cenzorii au dat buzna. Proprietarul, cel care împlinește duminică, 24 martie, un secol de viață, s-a predat la poliție câteva zile mai târziu; era plecat din oraș în momentul incidentului. Cauțiunile le-au fost plătite de către o uniune a libertăților civile locală și astfel a început procesul.

Trebuie spus apăsat că, în pofida originilor sale pe Coasta de Est, generația beat s-a lansat, parțial, în California. Howl a fost citit pentru prima oară în 1955 în San Francisco, la Six Gallery Studio. Viața culturală americană îi datorează lui Ferlinghetti traducerea a numeroși scriitori europeni în limba engleză. A fost primul editor care a publicat în această limbă o antologie a operelor lui Antonin Artaud. Tot aici s-a tradus masiv poezia elvețianului Blaise Cendrars. În zona preocupărilor sociale și politice, The Journal for the Protection of All Beings (editat de Michael McClure, Lawrence Ferlinghetti și David Meltzer) a dedicat numere întregi mișcărilor studențești și muncitorești din Franța anului 1968; tot aici au fost publicate transcrierile complete ale depozițiilor lui Ginsberg în procese celebre precum Chicago Seven. La City Lights a apărut și faimosul eseu despre alienare, The White Negro. Superficial Reflections on the Hipster, al lui Norman Mailer. Unul din cele mai fascinante documente socio-politice circulate vreodată la City Lights rămâne The Red Spanish Notebook, scris de Juan Breá și Mary Low. Autorii luptaseră în Războiul civil spaniol de partea republicană și relatau în amănunt despre viața și aspirațiile revoluționarilor antifasciști. The Red Spanish Notebook fusese publicat la Londra în anii 1930, dar trecuse aproape neobservat. Ferlinghetti a descoperit o copie și i-a redat strălucirea. Toată această gamă largă de preocupări a germinat, s-a dezvoltat și a produs efecte dintr-o mansardă de dimensiunile unui dormitor. Este farmecul City Lights! Pereții subsolului librăriei poartă încă urmele întâlnirilor fundamentale ale trecutului...

S-ar putea ca City Lights să nu pară nimic altceva decât o librărie excentrică și o mică editură atașată. Cu siguranță, însă, te face să te simți diferit de cum îi treci pragul. Probabil că este vorba despre seriozitatea prietenoasă cu care abordează scrisul și politica. Sau poate despre ospitalitate și cantitatea impresionantă de produse culturale de înaltă calitate de pe rafturi. Oricine va fi călcat vreodată pe la City Lights știe că literatura americană contemporană s-a născut și a crescut aici. Cel care împlinește duminică un secol de viață, Lawrence Ferlinghetti, rămâne părintele fondator al unei viziuni culturale neînregimentate. Impactul său asupra literaturii americane în ultimii șaizeci și șase de ani este unul incomensurabil.

San Francisco va fi un oraș în sărbătoare în acest weekend. Personajul centuagenar lansează un nou volum experimental - un melanj de autobiografie, critică literară, poezie și filosofie - intitulat Little Boy. Cel din urmă mare supraviețuitor al generației beat declara recent că „este genul de carte pe care a scris-o toată viața”. Așa cum nota cândva și publicația The Village Voice, Ferlinghetti rămâne un romantic mândru, amețit de propria experiență a minunării și excitației estetice, dar necruțător și sarcastic cu orice ar putea sta vreodată în calea uimirilor alese. Prin abundența și varietatea operei sale, prin înțelepciunea și verva ei, prin abilitatea de a atrage publicul larg și pe cel cultivat deopotrivă, Lawrence Ferlinghetti rămâne un Jacques Prévert american (pe care, de altfel, l-a și promovat peste ocean).

Luminile orașului se vor aprinde duminică toate pentru acest enfant terrible al literelor americane...