Marius Stan

Alexandr Fadeev (1901–1956), câștigător al „Premiului Stalin” pentru romanul Tânăra Gardă, a fost o personalitate tragică și înșelătoare care a jucat un rol activ în reprimarea scriitorilor sovietici. Nu mai există astăzi prea multe dubii că fostul co-fondator al Uniunii Scriitorilor Sovietici și președinte al acestui organ în perioada 1946–1954 a contrasemnat personal mandatele de arestare ale colegilor săi. Faimoasa sa scrisoare de sinucidere, act comis pe 13 mai 1956, ne dezvăluie interesante detalii atât despre personalitatea lui întunecată, cât și despre intrigile controlului cultural sub Iosif Vissarionovici Stalin.

Critica literară sovietică Anna Berzer (1917–1994), care a lucrat vreme de mai mulți ani la revista Novîi Mir (Lumea Nouă) ca șefă a secțiunii de proză și apoi a fost și editoarea lui Viktor Nekrasov, spunea în memoriile sale că Fadeev nu a fost un antisemit. Dar dacă ne uităm la documentele care au apărut în ultimii ani din arhivele sovietice, reiese limpede că fostul bos de la Uniunea Scriitorilor a imitat destul de bine unul. Documentele ne arată că a răspuns fără ezitare la dorința lui Stalin de a pune capăt culturii idiș, după ce ajutase deja la lichidarea Comitetului antifascist evreiesc (1942–1948). Sfârșitul Comitetului a însemnat și sfârșitul ziarului său de limbă idiș, Einikeit (Unitate).

Alexandr Fadeev a fost hiper conectat și a avut o putere enormă asupra membrilor Uniunii Scriitorilor din URSS. Opinia sa nu putea fi contestată. Când s-a pus problema publicării Stalingradului (1952) lui Vasili Grossman, Fadeev l-a făcut pe autor să renunțe inițial la titlu în favoarea unei sugestii personale mai practice și mai șirete: Pentru o cauză dreaptă (amintind, desigur, de celebra frază a lui Molotov folosită în războiul propagandistic împotriva Germaniei naziste).

După câștigarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, Stalin dorise ca întreaga activitate a culturii idiș să se oprească. La începutul anului 1949, Fadeev înainta un document care cerea ca toate almanahurile idiș să fie lichidate iar grupurile literare idiș desființate. Propunerea a fost reținută alături de nota formală potrivit căreia tovarășul Nikita Hrușciov, pe atunci șeful Partidului Comunist Ucrainean, și tovarășul Nikolai Gusarov, prim-secretar al Partidului Comunist din Republica Sovietică Socialistă Bielorusia, vor conlucra la acțiunea propusă în Kiev, respectiv Minsk. Pe 8 februarie 1949, Stalin semna ordinul Comitetului Central prin care recomandările lui Fadeev trebuiau puse în practică. Ordinul era marcat „strict secret”, dar au fost trimise copii către Gheorghi Malenkov, Dmitri Șepilov, Nikita Hrușciov și Alexandr Fadeev, toți membri ai Biroului Comitetului Central. Din nou, se sublinia că ordinul fusese rezultatul direct al recomandărilor tovarășului Fadeev ca președinte al Uniunii Scriitorilor.

Pe 28 martie 1953, deci la trei săptămâni după moartea lui Stalin, Fadeev îl trăda pe Grossman, folosind împotriva lui detalii pe care le știa doar pentru că fuseseră colegi și lucraseră împreună la manuscrisele acestuia. Același om care sugerase titlul Pentru o cauză dreaptă ca o cale de a obține publicarea denunța acum atât opera, cât și scriitorul, într-un articol substanțial din Literaturnaia Gazeta. Este perfect posibil ca Fadeev să fi pregătit acest articol la ordin, înainte de moartea lui Koba, însă decizia de a merge înainte cu publicarea după 5 martie 1953 a fost un act de un egoism și de o rea voință arbitrară. Decizia lui de a alege un evreu drept principală țintă era calibrată și legată de campania anticosmopolită și Complotul doctorilor.

Ca șef al Uniunii Scriitorilor Sovietici, Fadeev s-a grăbit să admită că purta responsabilitatea ultimă pentru publicarea romanului lui Grossman în acea formă blamabilă. Cu toate acestea, reușea să-l critice nu doar pe autor, ci și pe majoritatea membrilor conducerii Uniunii, precum și redacția Novîi Mir. Citând cu maximă obediență „înțeleptele” cuvinte ale tovarășului Stalin și admirând fățiș opiniile sănătoase ale intransigentului critic stalinist Mihail Bubennov (care deja îl atacase pe Grossman în turbați termeni antisemiți cu o lună înainte în Pravda), Fadeev îl acuza pe Vasili Grossman de a fi eșuat în a descrie în roman rolul eroic al partidului, muncitorilor, țărănimii și intelighenției în victoria de la Stalingrad.

Fadeev a avut mult mai multe victime pe conștiință și lucruri mult mai grave decât spurcarea colegilor de breaslă prin presă. A fost direct implicat în soarta scriitorilor Ivan Kataev și Nikolai Zarudin, arestați și executați ca „dușmani ai poporului” în 1937. S-a dovedit că vizitase familia Kataev, se jucase cu nou-născutul acestora și plecase. În aceeași zi, Fadeev semna documentele privind arestarea prietenului său. Spre deosebire de Kataev și Zarudin, unele din victimele lui Fadeev au supraviețuit și chiar l-au confruntat la Uniunea Scriitorilor și la Casa (clubul) acestora. Au existat scene urâte când bărbați și femei reapăreau din Gulag și-l acuzau public pe Fadeev. Unii din ei chiar l-au plesnit peste față. În anii 1930, când Mandelștam l-a pălmuit pe Aleksei Tolstoi, unul din favoriții lui Stalin, soarta sa a fost pecetluită. Dar acum, după martie 1953, oricine îl putea abuza pe Fadeev și apoi să scape basma curată.

Așa se face că, pe 13 mai 1956, la mai puțin de trei luni de la discursul anti-Stalin al lui Hrușciov, Alexandr Fadeev s-a sinucis în casele de relaxare al Uniunii Scriitorilor Sovietici de la Peredelkino, în afara Moscovei. Atunci a scris și lunga scrisoare de adio adresată Comitetului Central. Anunțul oficial al morții menționa doar alcoolismul său, însă era clar că Fadeev se împușcase pentru că nu mai putea trăi cu o conștiință încărcată. Ceea ce surprinde este faptul că acest om, care trăise deopotrivă perioadele Lenin și Stalin, mai avea, până la urmă, o conștiință. Încercase din răsputeri să se înece în votcă, eșuase; ipocrizia și lacrimile de crocodil nu-l mai puteau ajuta după moartea lui Stalin...

8 mai 1945. Suntem în ziua eliberării Europei de sub jugul nazist. Ziua în care zgomotul celei de-a doua conflagrații mondiale a amuțit. Ziua capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste: de atunci încolo, motiv de sărbătoare din Statele Unite și până în Norvegia. Ziua „Victoriei în Europa”—decretată cu emfază și emoție de trio-ul Harry Truman–Winston Churchill–Charles de Gaulle—și motiv de enervare pentru Stalin, care a făcut tot posibilul s-o sărbătorească pe 9 mai. Greu de crezut însă că mofturile aliatului de conveniență de la Răsărit ar fi putut strica petrecerea proaspătului înlocuitor al defunctului „Sfinx”, Mr. Truman, născut și el, ca un făcut, într-o a opta zi a lunii mai (1884).

În pofida truismul istoriei scrise de învingători, nu despre bucuria unora, în 1945, vreau să vorbesc aici, ci despre durerea și nefericirea altora: subiect în sine al actului eliberării. Din acest punct de vedere, putem spune că istoria este scrisă (și) de victime și stafiile lor. Nu în zadar credea Jacques Austerlitz, eroul ultimului roman al lui W. G. Sebald, că locuri precum Theresienstadt continuă să fie populate de foștii lor decedați. Această stafie care scrie istoria victimelor nu este „un simplu cadavru sau o făptură dispărută, ci o adevărată figură socială, iar sondarea ei poate scoate la iveală acel loc dens în care istoria și subiectivitatea dau naștere vieții sociale”. Pe bună dreptate, ghostly matters.

Să nu credem nicicând, și mai ales acum, de 8 mai, că stafiile secolului XX sunt invenții mai mult sau mai puțin benigne ale unui trecut irevocabil închis. Holocaustul a fost, și în bună măsură a rămas, o imensă provocare la adresa civilizației europene. Dansul lui Genghis Cohn, romanul lui Gary din 1967, atestă cu prisosință atât puterea relației dintre stafie (comediantul evreu de vodevil Moshe „Genghis” Cohn) și ucigaș (fostul ofițer SS Schatz), cât și dificultatea cu care s-a privit în oglindă Germania postbelică.

Mare parte din ficțiunea lui Romain Gary roiește în jurul comisarului de poliție Schatz, fostul ucigaș nazist al lui Cohn, care acum anchetează o crimă în serie, a cărei victime, toți bărbați, au murit cu zâmbetul pe buze. În tot acest timp, stafia lui Cohn îl bântuie neîncetat, îmbrăcată în pijamaua dungată a lagărelor de concentrare și făcându-l să izbucnească uneori în idiș, pe neașteptate, în viața lui reală postbelică. Prin intermediul acestui Schatz, a cărui conștiință este suficient de deschisă spre a percepe stafiile evreiești, scriitorul francez născut Roman Kacev ne dezvăluie cu mult umor negru perspectiva remușcărilor germane după 1945. Făcând aluzie la practica nazistă a „lagărelor morții”, Schatz n-a mai atins un săpun de la terminarea războiului, explicând: „Nu știi niciodată cine-i în el!”

Tot într-o a opta zi a lunii mai, 1914, s-a născut chiar Roman Kacev (alias Romain Gary)—la Moscova, potrivit tuturor biografilor și în pofida insistenței sale că ar fi apărut pe lume în Vilnius, pe atunci anexă a Imperiului Rus. A fost, și el, unul din eroii celui de-Al Doilea Război Mondial, marcat profund de ceea ce venerabilul istoric francez Alain Besançon a numit nenorocirea secolului (Șoah-ul). Tatăl i-a părăsit devreme pe Roman și mama sa (evreică), iar aceștia fuseseră nevoiți să trăiască o vreme în Lituania și Polonia. Din 1927, s-au stabilit în Franța, unde tânărul Kacev a ales o carieră în forțele aeriene. Peste timp, a devenit „Romain Gary” și a servit cu distincție în Forțele Franceze Libere, în anii războiului, zburând cu încăpățânatele escadrile ale guvernului francez în exil și punând efectiv umărul la contraofensiva aliată.

Acestea fiind faptele, Romain Gary a putut vedea istoria eliberării Europei dintr-o perspectivă dublă: pe de-o parte, combatant învingător al forțelor Aliate; pe de alta, moștenitor pe linie iudaică a poverii memoriei Holocaustului. Pentru Gary, 8 mai a însemnat o dublă naștere, în 1914 și 1945 (rămânând teafăr). Dar a însemnat și o primă moarte—avea să se sinucidă, real, abia în 1980—simbolică, dublată de stafia milioanelor de suflete pierite în malaxorul morții, scena de groază a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Desigur, ca stil, ironia mordantă a literaturii lui Romain Gary (evreul) demonstrează o nonșalanță nebună care amintește în mare parte de fervoarea revoluționară a anilor 1960. Amnezia infatuată a Europei, a Germaniei post-Holocaust, avea să fie într-adevăr provocată și răsturnată prin usturătoarele shtick-uri etnice ale culturilor pe care tot ele încercaseră să le asimileze și distrugă. În acest sens, reîntoarcerea sub formă de „bântuire” a celor exterminați a fost echivalentă pentru conștiințele încărcate cu îndepărtarea preșului sub care împinseseră întreg trecutul sângeros. Din toate aceste motive, 8 mai este și ziua eliberării învinșilor, pentru că a pus capăt unei „îndrăciri” totalitare și a deschis, cu toate chinurile aferente, calea către confruntare și asumare...