Marius Stan

Italianul Secondino Tranquilli (1900–1978), cunoscut mai ales după pseudonimul Ignazio Silone, s-a transformat dintr-un activist de partid în scriitor în anii 1930, în special prin romanele Fontamara, Pâine și vin și Sămânța de sub zăpadă. Ultimul dintre ele, deși n-a beneficiat de succesul primelor două, a fost și preferatul lui Silone, mai cu seamă datorită mesajului său optimist și puterii de stimulare a conștiințelor internaționale ale vremii în lupta împotriva fascismului și, în general, împotriva tuturor „ismelor” care însângerau pe atunci lumea.

Înainte de a „deveni” Silone, Secondino Tranquilli interacționase (și eventual intrase în conflict) cu tragice personaje istorice precum fostul lider al Partidului Comunist Italian Palmiro Togliatti, V. I. Lenin sau I. V. Stalin. Antonio Gramsci îl cunoscuse și el pe Tranquilli și chiar dorise să-i dea pe mână publicațiile periodice ale nou-înființatului partid comunist. Tot Gramsci fusese și printre primii care realizaseră că acest tânăr italian pasionat avea mai mult talent ca scriitor decât ca politician. De fapt, Ignazio Silone a fost și va rămâne unul din marii scriitori ai secolului XX și unul din puținii intelectuali italieni care au înțeles marile provocări ale „amarului” veac al furtunilor ideologice (vezi și cea mai bună biografie scrisă vreodată despre Silone, semnată de reputatul istoric italian Stanislao Pugliese: Bitter Spring). Despre toate aceste ideologii laolaltă, de extremă stânga sau dreapta, spunea cândva Silone că împărtășesc „virtutea larg răspândită care identifică Istoria cu tabăra victorioasă”.

Ignazio Silone s-a născut în urmă cu 120 de ani, pe 1 mai. Tatăl său fusese un mic proprietar de pământ, iar mama lui o țesătoare. A fost mișcat din fragedă pruncie de toată mizeria și disperarea săracilor, tulburat de cruzimea bogaților și de corupția judecătorilor și birocraților. Asemeni lui Arthur Koestler, se simțea mereu vinovat ori de câte ori stătea la vreo masă mai îmbelșugată, în vreme ce majoritatea concetățenilor se luptau cu penuria și foametea.

După marele cutremur din Avezzano (1915), în care au pierit 50.000 de oameni, inclusiv mai mulți membri ai familiei lui Silone (și mama sa), statul italian a răspuns printr-un program de reconstrucție, despre care viitorul scriitor spunea că fusese implementat alături de „nenumărate intrigi, fraude, escrocherii, delapidări și ticăloșii de toate felurile”. Deși avea doar cincisprezece ani, tânărul Secondino încercase să semnaleze toate aceste absurdități unor persoane cu autoritate și unor preoți, însă i s-a spus să-și vadă de treabă, să-și termine studiile și să se gândească la propriul drum în lume. Tot atunci a scris și primele trei articole din viața sa, în care expunea întreaga situație. Două din aceste texte aveau să vadă lumina tiparului în revista socialistă Avanti.

Ignazio Silone a rămas un rebel, a pus umărul la fondarea PCI în 1920 și, după ascensiunea la putere a fasciștilor lui Benito Mussolini în 1922, s-a transformat în activistul comunist tipic (asemeni adepților fanatici care se alătură unui ordin religios). Despre toate aceste lucruri, spunea: „Trebuia să-ți schimbi numele, să abandonezi toate legăturile cu familia și prietenii, să trăiești o viață fictivă pentru a îndepărta orice suspiciune de activitate conspirativă. Partidul devenise familie, școală, biserică, garnizoană; vechea lume trebuia distrusă și construită alta nouă”.

În perioada 1921–1927, Silone a ajuns în câteva rânduri la Moscova ca delegat al comuniștilor italieni și a fost șocat de intoleranța fanatică a comuniștilor ruși, inclusiv a unor Lenin și Troțki, de „incapacitatea lor funciară de a accepta opinii contrare”. Pe scurt, a avut o reacție similară cu a lui Panait Istrati. Tot atunci a descoperit atmosfera de intimidare și deznădejde în care trăiau scriitorii sovietici. Asemeni multor altor tineri militanți comuniști, Silone sperase și el că noul regim din Rusia va fi mai uman decât cel vechi (țarist), dar fusese descumpănit să constate că lucrurile stăteau exact invers. Mult promisa democratizare eșuase și, în locul ei, se instalase o sinistră dictatură cu caracter represiv.

Ruptura lui Ignazio Silone de Kremlin a survenit în mai 1927, atunci când, cu prilejul unei ședințe a Comitetului Executiv al Cominternului, delegaților li s-a cerut să-l condamne pe Troțki pentru o așa-zisă scrisoare pe care n-o văzuseră. Stalin era și el acolo și îi zorise pe toți reprezentanții să susțină moțiunea împotriva bătrânului bolșevic. Silone și Togliatti, delegații italieni cu acel prilej, au obiectat și moțiunea a fost retrasă (deși adoptată mai târziu). După ce Silone a continuat să protesteze, a fost denunțat ca renegat, apostat și chiar fascist. Singurul care cedase presiunii bolșevice fusese Togliatti.

Așa se face că Silone a părăsit PCI în 1930, deși a continuat să se pretindă socialist: „Ziua în care am părăsit Partidul Comunist a fost una tristă pentru mine, a fost ca o zi de doliu, doliu după tinerețea pierdută. Nu este ușor să te dezbari de o experiență așa intensă precum cea a organizației clandestine a Partidului Comunist. Ceva din ea rămâne și lasă un semn asupra caracterului pentru întreaga viață. Cineva poate, de fapt, să observe cât de ușor de recunoscut sunt foștii comuniști. Ei constituie o categorie aparte, asemeni foștilor preoți... Ex-comuniștii sunt azi o adevărată legiune”. Același Silone a fost profetic și atunci când i-a spus lui Palmiro Togliatti, mai în glumă, mai în serios, că „bătălia finală se va da între comuniști și ex-comuniști”. Avea dreptate. Mai târziu, în perioada Războiului Rece, Ignazio Silone avea să semneze, alături de Arthur Koestler, Richard Wright, André Gide, Louis Fischer și Stephen Spender în acel celebru volum—„esențial pentru înțelegerea fenomenologiei deșteptării din somnul dogmatic” (V. Tismăneanu)—coordonat de Richard Crossman: Zeul care a dat greș.

Născut pe 29 aprilie 1863 în Alexandria (Egipt), într-o prosperă familie de comercianți fanarioți, Konstantinos Kavafis a fost unul din cei mai importanți poeți greci moderni. A fost și printre cei mai subtili și inovatori, deși s-a inspirat constant, în opera sa, din temele trecutului.

Părinții săi erau originari din Constantinopol, dar aleseseră să trăiască în Alexandria, care găzduia în a doua parte a secolului XIX o importantă colonie grecească. În perioada de „glorie” a familiei, adică până la moartea tatălui Petros în 1870, copiii Kavafis au avut o dădacă arabă, o bonă englezoaică și un preceptor francez. Mezinul acestei familii cu nouă copii, Konstantinos a primit o educație pe care o putem numi elitistă, dar s-a simțit mereu grec în sensul cel mai profund al cuvântului. Gospodăria Kavafis includea, de altfel, și câțiva servitori greci, un vizitiu italian și un grăjdar egiptean. A doua limbă a lui Konstantinos a fost franceza, iar mai târziu a devenit fluent în engleză, având și cunoștințe apreciabile de italiană și arabă.

Biografia sa poate fi expediată în doar câteva rânduri. Singurele „martore” ale destinului celui care s-a stins tot pe 29 aprilie, când împlinea 70 de ani (1933), rămân versurile sale. Poezia lui Kavafis pare la prima vedere neimplicată, aproape impersonală, un secret desăvârșit. După moartea tatălui, a trăit în Marea Britanie alături de mama sa, la Londra și Liverpool, vreme de șapte ani, perioadă decisivă pentru formare. În timpul vieții nu a publicat niciun volum de versuri, în sens clasic. A scris în schimb în reviste, pe foi volante împărțite prietenilor, în caiete ori pe mici planșe. Într-un fel, a fost un pionier al ceea ce numim astăzi desktop publishing. Tot în Anglia s-a familiarizat cu scrierile lui Shakespeare, Oscar Wilde și Robert Browning.

Kavafis a avut curajul de a-și alege cititorii, oferind fragmente exemplare din poeziile sale celor mai apropiați prieteni. Mai târziu, într-una din vizitele la Constantinopol, Kavafis s-a inițiat și în primele sale relații homosexuale clandestine, iar aceste experiențe furișe vor contribui și ele decisiv la alcătuirea marelui poet. Când s-a întors în Alexandria după exilul european, familia era ruinată, iar Konstantinos a trebuit să accepte o poziție în cadrul ministerului egiptean al irigațiilor (o slujbă pe care avea s-o păstreze vreme de trei decenii). A continuat să se „piardă” în parfumatele nopți egiptene, prin barurile și bordelurile orașului natal, în căutarea unei așa-zise iubiri interzise.

Cel pe care Marguerite Yourcenar îl numea „un Mallarmé grec” s-a eliberat după 1917 de toate prejudecățile, a rupt cu tradiția poetică a secolului XIX și a adoptat anumite formulări realiste, pe care le-a împins la extrem, dovedind multă cutezanță și modernitate estetică. A scris versuri erotice și a propus, deopotrivă, o lectură „politică”, penetrantă și subtilă a cotloanelor istoriei. Poezia lui Kavafis este, dacă dorim, despre vanitatea puterii și singurătatea oamenilor, despre demnitatea învinșilor, dragoste, hedonism și chiar despre creația artistică. O estetică în care sărăcia, mizeria, șomajul devin toate obiecte ale frumosului. Protagoniștii lui Kavafis ocupă spațiul (și timpul) Antichității târzii, al lumii bizantine sau chiar al societății începutului de secol XX, însă înfruntă cu toții aceeași dilemă: a fi autentici sau a ceda în fața convențiilor fiecărui timp în parte. Nu în zadar spunea W. H. Auden că poetul nostru avea trei preocupări esențiale: dragostea, arta și politica (în sensul originar grecesc). Cu alte cuvinte, trei dimensiuni fundamentale ale existenței umane. Deși Auden nu știa vreun cuvânt în greacă modernă, fusese atras irezistibil de Kavafis în traducere engleză.

Pentru Konstantinos Kavafis, Grecia a reprezentat doar o țară mică. Era un grec din Egipt, deci, până la un punct, un străin. În același timp, acest mai puțin cunoscut Pindar al începutului de secol XX a fost constant inundat de un copleșitor trecut, iar patria sa reală a reflectat mereu cultura elenistică. Kavafis rămâne poetul Alexandriei tot așa cum Umberto Saba este poetul portului Triest sau Baudelaire al Parisului.

Cosmopolitismul absolut al orașului egiptean l-a inspirat profund pe Kavafis, iar opera sa lirică poate fi citită și ca o celebrare a acestui melanj al culturilor, oamenilor și fragmentelor istorice. Într-un anumit sens, Kavafis s-a convins pe propria piele că Alexandria nu poate fi părăsită vreodată, ci doar purtată în sine, ca o constelație labirintică a destinului. Orașele poemelor lui Konstantinos Kavafis sunt mai toate porturi care cheamă la o călătorie maritimă și generează o anumită exagerare a pragurilor, ca și când poetul ar șovăi permanent între înăuntru și în afară, ca și când s-ar situa necontenit între lumi. În pestrițul acestui univers interior al poetului, numele proprii nu mai fac decât să atașeze o anumită precizie geografică și chiar o datare istorică: În Sparta, Pe drumul spre Sinope, În suburbiile Antiohului, Spre Itaca...