Marius Stan

8 mai 1945. Suntem în ziua eliberării Europei de sub jugul nazist. Ziua în care zgomotul celei de-a doua conflagrații mondiale a amuțit. Ziua capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste: de atunci încolo, motiv de sărbătoare din Statele Unite și până în Norvegia. Ziua „Victoriei în Europa”—decretată cu emfază și emoție de trio-ul Harry Truman–Winston Churchill–Charles de Gaulle—și motiv de enervare pentru Stalin, care a făcut tot posibilul s-o sărbătorească pe 9 mai. Greu de crezut însă că mofturile aliatului de conveniență de la Răsărit ar fi putut strica petrecerea proaspătului înlocuitor al defunctului „Sfinx”, Mr. Truman, născut și el, ca un făcut, într-o a opta zi a lunii mai (1884).

În pofida truismul istoriei scrise de învingători, nu despre bucuria unora, în 1945, vreau să vorbesc aici, ci despre durerea și nefericirea altora: subiect în sine al actului eliberării. Din acest punct de vedere, putem spune că istoria este scrisă (și) de victime și stafiile lor. Nu în zadar credea Jacques Austerlitz, eroul ultimului roman al lui W. G. Sebald, că locuri precum Theresienstadt continuă să fie populate de foștii lor decedați. Această stafie care scrie istoria victimelor nu este „un simplu cadavru sau o făptură dispărută, ci o adevărată figură socială, iar sondarea ei poate scoate la iveală acel loc dens în care istoria și subiectivitatea dau naștere vieții sociale”. Pe bună dreptate, ghostly matters.

Să nu credem nicicând, și mai ales acum, de 8 mai, că stafiile secolului XX sunt invenții mai mult sau mai puțin benigne ale unui trecut irevocabil închis. Holocaustul a fost, și în bună măsură a rămas, o imensă provocare la adresa civilizației europene. Dansul lui Genghis Cohn, romanul lui Gary din 1967, atestă cu prisosință atât puterea relației dintre stafie (comediantul evreu de vodevil Moshe „Genghis” Cohn) și ucigaș (fostul ofițer SS Schatz), cât și dificultatea cu care s-a privit în oglindă Germania postbelică.

Mare parte din ficțiunea lui Romain Gary roiește în jurul comisarului de poliție Schatz, fostul ucigaș nazist al lui Cohn, care acum anchetează o crimă în serie, a cărei victime, toți bărbați, au murit cu zâmbetul pe buze. În tot acest timp, stafia lui Cohn îl bântuie neîncetat, îmbrăcată în pijamaua dungată a lagărelor de concentrare și făcându-l să izbucnească uneori în idiș, pe neașteptate, în viața lui reală postbelică. Prin intermediul acestui Schatz, a cărui conștiință este suficient de deschisă spre a percepe stafiile evreiești, scriitorul francez născut Roman Kacev ne dezvăluie cu mult umor negru perspectiva remușcărilor germane după 1945. Făcând aluzie la practica nazistă a „lagărelor morții”, Schatz n-a mai atins un săpun de la terminarea războiului, explicând: „Nu știi niciodată cine-i în el!”

Tot într-o a opta zi a lunii mai, 1914, s-a născut chiar Roman Kacev (alias Romain Gary)—la Moscova, potrivit tuturor biografilor și în pofida insistenței sale că ar fi apărut pe lume în Vilnius, pe atunci anexă a Imperiului Rus. A fost, și el, unul din eroii celui de-Al Doilea Război Mondial, marcat profund de ceea ce venerabilul istoric francez Alain Besançon a numit nenorocirea secolului (Șoah-ul). Tatăl i-a părăsit devreme pe Roman și mama sa (evreică), iar aceștia fuseseră nevoiți să trăiască o vreme în Lituania și Polonia. Din 1927, s-au stabilit în Franța, unde tânărul Kacev a ales o carieră în forțele aeriene. Peste timp, a devenit „Romain Gary” și a servit cu distincție în Forțele Franceze Libere, în anii războiului, zburând cu încăpățânatele escadrile ale guvernului francez în exil și punând efectiv umărul la contraofensiva aliată.

Acestea fiind faptele, Romain Gary a putut vedea istoria eliberării Europei dintr-o perspectivă dublă: pe de-o parte, combatant învingător al forțelor Aliate; pe de alta, moștenitor pe linie iudaică a poverii memoriei Holocaustului. Pentru Gary, 8 mai a însemnat o dublă naștere, în 1914 și 1945 (rămânând teafăr). Dar a însemnat și o primă moarte—avea să se sinucidă, real, abia în 1980—simbolică, dublată de stafia milioanelor de suflete pierite în malaxorul morții, scena de groază a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Desigur, ca stil, ironia mordantă a literaturii lui Romain Gary (evreul) demonstrează o nonșalanță nebună care amintește în mare parte de fervoarea revoluționară a anilor 1960. Amnezia infatuată a Europei, a Germaniei post-Holocaust, avea să fie într-adevăr provocată și răsturnată prin usturătoarele shtick-uri etnice ale culturilor pe care tot ele încercaseră să le asimileze și distrugă. În acest sens, reîntoarcerea sub formă de „bântuire” a celor exterminați a fost echivalentă pentru conștiințele încărcate cu îndepărtarea preșului sub care împinseseră întreg trecutul sângeros. Din toate aceste motive, 8 mai este și ziua eliberării învinșilor, pentru că a pus capăt unei „îndrăciri” totalitare și a deschis, cu toate chinurile aferente, calea către confruntare și asumare...

In memoriam Marlene Dietrich (n. 27 decembrie 1901, Berlin—d. 6 mai 1992, Paris), simbol anti-nazist, idol al modei, incredibilă actriță, mamă, iubită și influentă figură a comunității LGBTQ.

Marlene Dietrich a adus androginia pe marele ecran prin rolurile ei în filme precum Maroc (1930), Shanghai Express (1932) sau Șapte păcate (1940). Cel mai mare star al Hollywood-ului pe vremea când filmele vorbite erau încă ceva nou, Dietrich a provocat permanent limitatele noțiuni asociate feminității în epocă (în special prin stilul ei de viață, dar și prin cel vestimentar). Marlene declara cândva: „Mă îmbrac pentru imagine. Nu pentru mine, nu pentru public, nu pentru modă, nu pentru bărbați”. Bazându-se pe frumusețea ei fizică, pe vocea percutantă și o inteligență aparte, Dietrich a cunoscut de-a lungul carierei o imensă faimă internațională.

Berlinul o descoperise în 1929, când aclamatul regizor Josef von Sternberg șoca lumea filmului acordându-i unei actrițe pe atunci obscure—Marlene Dietrich—rolul principal feminin („Lola”) în pelicula Der blaue Engel (Îngerul albastru). Scenariul era bazat pe romanul lui Heinrich Mann, Professor Unrat (1905). Din acest punct de vedere, Dietrich a fost creația lui Sternberg, însă aura i-a aparținut în întregime. Vorbim, până la urmă, de o femeie fatală care de-a lungul vieții a atras dragostea și respectul multor scriitori și vedete, de la Hemingway, la Erich Maria Remarque. După Îngerul albastru, Marlene l-a urmat pe Sternberg la Hollywood, cea mai puternică industrie cinematografică, unde a continuat să fie „comercializată” drept femeie fatală.

Marlene a crescut în spiritul disciplinei prusace și s-a maturizat pe vremea când varieteurile răgușite și chiar obscene deveniseră marca înregistrată a capitalei germane. Cine urmărește astăzi serialul neo-noir Babylon Berlin are deja o minimă aproximare a atmosferei de „desfrâu cultural” care a fost etapa Weimar. În anii 1920, Dietrich și-a tăiat scurt părul și a purtat cu nonșalanță haine bărbătești, îmbrățișând și imersând total în rolul unei femei auto-definite. După ce a părăsit Germania pentru Hollywood în 1930, Marlene Dietrich a făcut o serie de filme care au consfințit-o ca idol și simbol. A devenit cetățean american în 1939, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a petrecut optsprezece luni performând pentru trupele americane în Europa, alături de acele USO (United Service Organizations), înființate de Franklin Delano Roosevelt în 1941 spre a ridica și susține moralul.

Dietrich a contopit inteligența, senzualitatea, independența, extravaganța și spectacolul într-o epocă în care „rolurile” atribuite femeii în societate erau cu adevărat imposibile (dacă nu chiar asfixiante). Este dificil de imaginat astăzi cât de rănită se va fi simțit, și chiar înșelată în așteptări, atunci când, încă din 1933, a început să suspecteze guvernul german de trădarea respectului față de libertate. Așa cum sugeram, disciplina de tip prusac îi alcătuise tăria de caracter, iar cultura Weimar îi definise simțul libertății. În 1937, se pare că a fost abordată pentru a juca în filme de propagandă nazistă. A refuzat categoric, numindu-l pe Hitler un idiot în varii interviuri. În schimb, a aplicat pentru cetățenia americană, demonstrându-și atașamentul față de propria busolă morală și mai puțin față de o patrie care devenise pandemoniul secolul XX. I s-a acordat cetățenia în 1939.

A afișat permanent o ură profundă față de Hitler și nazism, și a simțit că devenise o datorie personală să lupte (cu mijloacele ei, desigur) împotriva Führer-ului. Din acest punct de vedere, a fost opusul perfect al propagandistei Leni Riefenstahl. Fiica Marlenei Dietrich, actrița Maria Riva, a explicat adesea cum „datoria” fusese forța călăuzitoare a vieții mamei sale. Cu alte cuvinte, Marlene a fost nu doar o spectaculoasă actriță, ci și o mare rezistentă. Parte din magia lui Dietrich avea legătură cu improbabilitatea ei, cu faptul că se găsea mereu potrivindu-se în zone neașteptate, de nișă. Tot ea declara la un moment dat că după ce performase pentru soldații de pe front, nicio altă experiență (a se citi și audiență) nu a mai fost la fel.

Nu a trecut niciodată peste ce a văzut și trăit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar a fost capabilă să-și reinventeze cariera, din nou, în epoca postbelică. A jucat în Las Vegas și apoi a plecat în turnee mondiale, reîntorcându-se chiar în Germania, în pofida unor reacții viscerale locale care încă o considerau o „trădătoare”. A continuat să performeze de-a lungul anilor 1970, înainte de a alege izolarea într-un apartament parizian (nu din vanitate, cum spunea fiica ei, ci pentru că se săturase să fie un star de film și nici nu dorea să dezamăgească). Până la moartea ei, pe 6 mai 1992, „Lola” a ales să respire în capitala franceză...