Marius Stan

Legenda sfântului bețiv a fost publicată pentru prima oară în 1939, la câteva luni după moartea prematură a autorului său exilat la Paris, Joseph Roth, pe data de 27 mai. Din multe motive, nuvela reprezintă și testamentul literar al scriitorului austriac, o parabolă misterioasă și transparentă menită să conțină figura celui care este considerat astăzi unul din cei mai fascinanți povestitori ai secolului XX. Temele centrale ale operei sale urmăresc experiența amară asociată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și consecințele psihologice asupra diasporelor evreiești dislocate din Europa Centrală (și de Est) către Vest.

Joseph Roth s-a născut în 1894 din părinți evrei, în vestul Ucrainei, regiunea cunoscută pe atunci drept Galiția, și a dus genul acela de viață accelerată, trăită intens între fugi și exiluri, într-o perioadă istorică presărată cu revoluții și multe dezamăgiri. Acesta era și fundalul pe care Roth a devenit un observator neobosit al experienței umane, mai ales al vicisitudinilor exilului, scriind cu nostalgie și remușcări despre fața ascunsă a Europei la începutul veacului trecut. A fugit în 1933 în Franța, odată cu ascensiunea nazismului, iar această dezrădăcinare avea să-l urmărească la fel de tare ca umbra barbariei amețitoare ce se întrezărea. Toate au dus la căderea într-un alcoolism fatal, care i-a și grăbit, de altfel, moartea.

Roth și-a trăit ultimii ani ai vieții la porțile Grădinilor Luxembourg și la Café Tournon, în arondismentul 6. Aici, obișnuia să scrie în fiecare dimineață și să bea asiduu, până seara, cu tot felul de poeți, jurnaliști, exilați, comuniști, prieteni sau doar trecători. A fost el însuși un Andreas Kartak, personajul fără casă, evreul rătăcitor, emigrantul înfrânt al Europei de Est. Dar a fost și unul din cei mai idiosincratici jurnaliști și prozatori ai perioadei Weimar, care a reușit să diagnosticheze cu multă subtilitate simptomele problemelor sociale ale vremii și să le redea în scris printr-o estetică unică. Deloc puțin lucru, în perioada 1923–1939, Roth a scris peste 20 de romane și nuvele, și aproximativ 1.500 de texte jurnalistice, jurnale de călătorie, eseuri și recenzii. Perfecțiunea stilistică și o imagine idealistă despre lume îl transformaseră în anii ’20 și ’30 într-unul din cei mai consistenți apărători ai celor sărăci și oprimați.

În mai 1925, Roth ajungea pentru prima oară la Paris în calitate de corespondent al ziarului liberal Frankfurter Zeitung. Era de pe acum profund dezamăgit de realitatea politică și intelectuală a Republicii de la Weimar și își punea mari speranțe într-un post de corespondent permanent în capitala franceză. Însă nu i s-a împlinit dorința, cel puțin nu în acest fel. Pentru redactorii FZ, Joseph Roth era mai puțin potrivit pentru corespondența politică, din pricina orientării sale de stânga, drept care a și fost înlocuit, în mai 1926, cu jurnalistul Friedrich Sieburg. În realitate, era poate o opțiune mai degrabă financiară, pentru că nici măcar marele FZ nu-și putea permite să țină doi corespondenți într-un oraș aflat într-o din ce în ce mai mare recesiune economică.

În compensație pentru pierderea Parisului, lui Roth i s-au dat trei alte opțiuni, la Madrid, Roma sau Moscova, iar el a ales-o pe cea din urmă, asigurându-și în același timp patronii că, spre deosebire de alți călători prin Rusia, nu nutrește niciun fel de afecțiune pentru țară sau pentru sovietici. Deși nu împărtășea cu alți „călători”—de pildă, Egon Erwin Kisch, Ernst Toller sau Manfred Georg, toți membri devotați ai KPD-ului german—sentimentele, Roth a fost impresionat în prima parte a șederii sale de unele inovații ale Revoluției bolșevice. Era în special entuziasmat de trâmbițata autonomie a naționalităților și de situația evreilor ca minoritate națională. Chiar și așa, date fiind discrepanțele dintre teoria politică și practica socială în Rusia sovietică, entuziasmul s-a transformat curând în dezamăgire, iar reportajele lui depun mărturie. Scurta aventură jurnalistică a lui Joseph Roth în Rusia a reprezentat și ruptura sa finală cu marxismul. Tot după călătoria în Rusia sovietelor avea să declare că nu s-a simțit nicicând mai european, mai mediteraneean, mai roman, catolic, umanist și mai om al Renașterii, și că se simte norocos, pentru că aventura rusă i-a dat posibilitatea să se descopere.

Recunoașterea sa ca romancier a venit abia în 1930, odată cu publicarea romanului Iov (cartea preferată a Marlenei Dietrich), tradus în mai multe limbi. Apoi, în 1932, apărea cel mai de succes roman al său, Marșul Lui Radetzky, în care, folosindu-se de povestea familiei aristocrate von Trotta, explica declinul și descompunerea acelei „kaiserlich und königlich”. Numai că, odată cu ascensiunea lui Hitler la putere și cunoscut el însuși ca adversar al național-socialiștilor, Roth a trebuit să părăsească Reich-ul german pentru totdeauna. Spre deosebire de alți autori de limbă germană care îl vedeau pe Führer ca pe un fenomen temporar și care nu doreau să-și strice relațiile cu editorii lor germani, Roth a înțeles de la început situația politică din Europa și a dedus consecințele. Așa se face că, pe la mijlocul lunii februarie 1933, îi scria prietenului său, Stefan Zweig, următoarele:

„Cred că îți este deja clar și ție că avem de-a face cu dezastre majore. În afara celor private—existența noastră literară și materială este distrusă—, totul duce către un nou război. Nu mai dau doi bani pe viața noastră. Am reușit să instaurăm barbaria. Să nu ai vreo iluzie. Iadul domnește”.

Atunci când decizi să-i spui în față regelui că este gol, țara te poate pedepsi aspru pentru „insolență”. Foarte mulți dintre disidenții sovietici care au adoptat această atitudine fățișă s-au văzut clasați în jargonul medical al psihiatriei. În numeroase regimuri totalitare, rostirea adevărului a fost sinonimă cu nebunia, iar acești frumoși propovăduitori ai adevărului au fost puși numaidecât la index.

Constatarea este cu atât mai tulburătoare cu cât menirea disciplinei medicale menționate pare a fi diametral opusă: „Datoria, responsabilitatea și arta psihiatriei clinice sunt de a servi ideile libertății și umanismului, și nu de a le distruge”. Sunt cuvintele unui reputat psihiatru elvețian, contemporan cu Freud, pe numele său Eugen Bleuler (1857–1939).

Merită precizat de la bun început că organizațiile internaționale de psihiatrie au încercat permanent să stabilească relații și conexiuni între sănătatea mintală și drepturile omului. Vorbim de așa-zisele standarde etice, prin care, să o spunem răspicat, tratamentul involuntar poate fi impus doar în circumstanțe excepționale, în vreme ce psihiatrii și profesioniștii domeniului au o pregnantă responsabilitate socială.

Sinistra utilizare politică a psihiatriei în fosta Uniune Sovietică și în „sateliții” acesteia a fost într-un fel decisivă pentru dezvoltarea filosofiei profund umaniste a acestei adevărate „carantine a minții”. De atunci încoace, întrebările legitime care s-au născut din tristele realități politice au vizat modalitățile în care psihiatria și toate celelalte profesii conexe sănătății mintale pot apăra și promova drepturile omului acolo unde factorii instituțional-politici (exemple consacrate: Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Imperiul japonez până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial) amenință capacitatea acestei bresle de a-și păstra integritatea. Tema devine și mai actuală atunci când vorbim, de pildă, despre loialitățile duale ale acestor „profesioniști ai minții”: 1). loialitate pentru meseria în sine; și 2). loialitate de tip consiliere pentru guvernele și structurile militare angajate în diferite războaie. Subiectul detenției de la Guantanamo a fost doar unul din multele exemple controversate de utilizare politică a psihiatriei în lumea occidentală contemporană.

Întorcându-ne însă la Uniunea Sovietică, această colaborare dintre breaslă și politic s-a tradus la momentul respectiv inclusiv prin inventarea unui nou tip de diagnostic pentru comportamentul anti-stat: „schizofrenia cu evoluție lentă” (вялотеку́щая шизофрени́я). A fost tocmai acest diagnostic cel care a marcat soarta represivă a multora din disidenții politici din URSS și din alte țări ale Europei de Est.

Un expert dedicat acestor controverse, Eugene Brody (1921–2010), povestea într-unul din textele sale cum, aflat împreună cu o delegație americană în Uniunea Sovietică în 1970, fusese șocat de cinica replică a unui coleg de breaslă estic: „Nu crezi că cineva care se află în fruntea unei demonstrații în Piața Roșie este musai un psihopat?” Detenția politică a fost înlocuită treptat cu internarea psihiatrică în stabilimente anume dedicate, iar mulți din medicii sovietici au ales, la ordinele partidului sau ale KGB-ului, să evite conflictul cu autoritatea printr-o conformare exhaustivă. De altfel, Asociația Mondială de Psihiatrie a retras Uniunii Sovietice, în anii ’80, calitatea de membru. În China, situația este mult îngreunată—chiar în zilele noastre și pe același tip de spețe—de o legislație deficientă privind sănătatea mintală, de controlul asupra informației și transparența selectivă a autorităților. Să nu uităm că utilizarea politică a psihiatriei atinsese și acolo un maxim în timpul Revoluției Culturale.

România comunistă a cunoscut la rându-i un astfel de fenomen de utilizare în scopuri politice a arsenalului psihiatric. Sunt notorii, desigur, câteva cazuri, dar este poate bine să fie reamintite sau măcar revalorificate într-un context discursiv mai general. Profesorul Ion Vianu a fost printre puținii care au scris consistent și documentat pe acest subiect (din exil, dar și după întoarcerea în România) și tot dumnealui a fost direct implicat în susținerea cauzei lui Vasile Paraschiv (1928–2011), cunoscut contestatar al regimului comunist de la București, trecut la rându-i prin tratamentele de „mankurtizare” chimică din azilurile psihiatrice românești.

Problema și mai gravă este faptul că autoritățile române și lumea medicală aleg și astăzi să țină sub o apăsătoare tăcere fenomenul represiunii psihiatrice de dinainte de 1989, un lucru semnalat de atâtea ori de profesorul Vianu (printre altele, fost membru al Asociației Internaționale împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei și fervent activist internațional pentru respectarea drepturilor omului în menționatul context politico-medical).

Din păcate, este o temă încă văduvită la noi de atenția publică necesară. Motivele sunt diverse și ni le putem imagina: poate pentru că mulți din cei care s-au ocupat în manieră psiho-represivă de cazuri precum cel al lui Paraschiv încă mai profesează; poate pentru că dovezile sunt mai greu de obținut; poate pentru că tăgăduirea unor certificate medicale „oficiale” ale epocii este anevoioasă; poate pentru că, după 1990, niciun decident politic nu și-a luat inima în dinți suficient cât să transforme o problemă aparent medicală într-una de justiție morală și chiar penală; poate altele sau poate toate acestea la un loc...