Marius Stan

Atunci când decizi să-i spui în față regelui că este gol, țara te poate pedepsi aspru pentru „insolență”. Foarte mulți dintre disidenții sovietici care au adoptat această atitudine fățișă s-au văzut clasați în jargonul medical al psihiatriei. În numeroase regimuri totalitare, rostirea adevărului a fost sinonimă cu nebunia, iar acești frumoși propovăduitori ai adevărului au fost puși numaidecât la index.

Constatarea este cu atât mai tulburătoare cu cât menirea disciplinei medicale menționate pare a fi diametral opusă: „Datoria, responsabilitatea și arta psihiatriei clinice sunt de a servi ideile libertății și umanismului, și nu de a le distruge”. Sunt cuvintele unui reputat psihiatru elvețian, contemporan cu Freud, pe numele său Eugen Bleuler (1857–1939).

Merită precizat de la bun început că organizațiile internaționale de psihiatrie au încercat permanent să stabilească relații și conexiuni între sănătatea mintală și drepturile omului. Vorbim de așa-zisele standarde etice, prin care, să o spunem răspicat, tratamentul involuntar poate fi impus doar în circumstanțe excepționale, în vreme ce psihiatrii și profesioniștii domeniului au o pregnantă responsabilitate socială.

Sinistra utilizare politică a psihiatriei în fosta Uniune Sovietică și în „sateliții” acesteia a fost într-un fel decisivă pentru dezvoltarea filosofiei profund umaniste a acestei adevărate „carantine a minții”. De atunci încoace, întrebările legitime care s-au născut din tristele realități politice au vizat modalitățile în care psihiatria și toate celelalte profesii conexe sănătății mintale pot apăra și promova drepturile omului acolo unde factorii instituțional-politici (exemple consacrate: Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Imperiul japonez până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial) amenință capacitatea acestei bresle de a-și păstra integritatea. Tema devine și mai actuală atunci când vorbim, de pildă, despre loialitățile duale ale acestor „profesioniști ai minții”: 1). loialitate pentru meseria în sine; și 2). loialitate de tip consiliere pentru guvernele și structurile militare angajate în diferite războaie. Subiectul detenției de la Guantanamo a fost doar unul din multele exemple controversate de utilizare politică a psihiatriei în lumea occidentală contemporană.

Întorcându-ne însă la Uniunea Sovietică, această colaborare dintre breaslă și politic s-a tradus la momentul respectiv inclusiv prin inventarea unui nou tip de diagnostic pentru comportamentul anti-stat: „schizofrenia cu evoluție lentă” (вялотеку́щая шизофрени́я). A fost tocmai acest diagnostic cel care a marcat soarta represivă a multora din disidenții politici din URSS și din alte țări ale Europei de Est.

Un expert dedicat acestor controverse, Eugene Brody (1921–2010), povestea într-unul din textele sale cum, aflat împreună cu o delegație americană în Uniunea Sovietică în 1970, fusese șocat de cinica replică a unui coleg de breaslă estic: „Nu crezi că cineva care se află în fruntea unei demonstrații în Piața Roșie este musai un psihopat?” Detenția politică a fost înlocuită treptat cu internarea psihiatrică în stabilimente anume dedicate, iar mulți din medicii sovietici au ales, la ordinele partidului sau ale KGB-ului, să evite conflictul cu autoritatea printr-o conformare exhaustivă. De altfel, Asociația Mondială de Psihiatrie a retras Uniunii Sovietice, în anii ’80, calitatea de membru. În China, situația este mult îngreunată—chiar în zilele noastre și pe același tip de spețe—de o legislație deficientă privind sănătatea mintală, de controlul asupra informației și transparența selectivă a autorităților. Să nu uităm că utilizarea politică a psihiatriei atinsese și acolo un maxim în timpul Revoluției Culturale.

România comunistă a cunoscut la rându-i un astfel de fenomen de utilizare în scopuri politice a arsenalului psihiatric. Sunt notorii, desigur, câteva cazuri, dar este poate bine să fie reamintite sau măcar revalorificate într-un context discursiv mai general. Profesorul Ion Vianu a fost printre puținii care au scris consistent și documentat pe acest subiect (din exil, dar și după întoarcerea în România) și tot dumnealui a fost direct implicat în susținerea cauzei lui Vasile Paraschiv (1928–2011), cunoscut contestatar al regimului comunist de la București, trecut la rându-i prin tratamentele de „mankurtizare” chimică din azilurile psihiatrice românești.

Problema și mai gravă este faptul că autoritățile române și lumea medicală aleg și astăzi să țină sub o apăsătoare tăcere fenomenul represiunii psihiatrice de dinainte de 1989, un lucru semnalat de atâtea ori de profesorul Vianu (printre altele, fost membru al Asociației Internaționale împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei și fervent activist internațional pentru respectarea drepturilor omului în menționatul context politico-medical).

Din păcate, este o temă încă văduvită la noi de atenția publică necesară. Motivele sunt diverse și ni le putem imagina: poate pentru că mulți din cei care s-au ocupat în manieră psiho-represivă de cazuri precum cel al lui Paraschiv încă mai profesează; poate pentru că dovezile sunt mai greu de obținut; poate pentru că tăgăduirea unor certificate medicale „oficiale” ale epocii este anevoioasă; poate pentru că, după 1990, niciun decident politic nu și-a luat inima în dinți suficient cât să transforme o problemă aparent medicală într-una de justiție morală și chiar penală; poate altele sau poate toate acestea la un loc...

Filosoful francez Paul Ricœur a părăsit această lume pe 20 mai 2005, la vârsta de 92 de ani. A sumariza viața și opera sa în doar câteva rânduri este un exercițiu aproape imposibil. Oricum, prea simplist. Este și motivul pentru care voi risca aici o schiță de portret, fără pretenții de exhaustivitate, dar cu speranța că spiritul unui gânditor continental de talie mondială mai poate genera astăzi un interes nedisimulat pentru cunoaștere. Faptul că unul din foștii săi studenți și discipoli conduce astăzi destinele Franței și, implicit, ale Europei, nu face decât să adauge la necesitatea redescoperirii unei personalități și unui sistem de gândire.

Până la sfârșitul vieții, Ricœur și-a construit opera prin confruntări succesive dublate de deschideri succesive, printr-un dialog asiduu cu alte sisteme de gândire, adesea foarte departe de ale sale. Filosof al acțiunii, politicii și istoriei, el va rămâne în memoria europeană drept cel care, după Immanuel Kant, a îmbogățit permanent și aprofundat distincția dintre etică și morală. Cu toate acestea, „iluminările” sale n-au fost ușor de reperat. Opera sa a fost, de asemenea, hermeneutică, o muncă de interpretare, de fertil dialog cu discipline care au îmbogățit-o fără însă a o altera.

Paul Ricœur a păstrat astfel relații cordiale cu teologia, fără a ceda ispitei confuziei, această maladie contemporană. Mai presus de toate, a fost o ființă rațională: „Cred în Dumnezeu, dar nu veți găsi nicăieri în opera mea măcar o umbră din tentativa de a demonstra existența lui Dumnezeu. Abia atunci când am de decis ce anume constituie partea intimă din a fi uman, cu alte cuvinte problema conștiinței morale, mă numesc agnostic în filosofie” (Connaissance de soi et éthique de l’action). Ricœur a fost înainte de toate un kantian, afirmând precum autorul Criticii rațiunii pure că Răul este radical, dar adăugând la fel de repede că bunătatea umană este cu atât mai mult. Vorbim deci de o filosofie deziluzionată, însă nu într-atât de pesimistă încât să ajungă la a nu mai crede în om, în pofida chinurilor vieții (ale sale) sau tragediilor istoriei.

Orfan de la vârsta de 6 ani—după ce tatăl îi pierise pe front în 1915, iar mama decedase în 1919—, nu avea cum să nu fie interesat de timpuriu de problemele suferinței, ale răului, vinovăției sau sensului existenței. De altfel, avea să dezvolte primele arme intelectuale prin mișcarea existențialismului creștin, influențat de Gabriel Marcel (1889–1973) și Marc Sangnier (1873–1950), după ce trecuse—forțat, ca prizonier de război în Pomerania, între 1940 și 1945—prin gândirea unora ca Martin Heidegger, Karl Jaspers și Edmund Husserl. Despre viața ca prizonier al celui de-Al Doilea Război Mondial avea să spună că fusese „o extraordinară experiență umană”: o rutină cotidiană împărțită la nesfârșit cu mii de alți oameni, prietenii intense, sesiuni de predare improvizate, apetitul lui insațiabil pentru lectură, etc. Acesta era contextul în care a împărtășit cu un alt filosof-prizonier, Mikel Dufrenne (1910–1995), parcurgerea întregii opere publicate până atunci a lui Karl Jaspers. Nimic mai potrivit, ar spune același Ricœur, pentru a învăța fluent germană și imersa în tainele gândirii celui care a scris despre „situațiile-limită” (die Grenzsituationen).

Structural pacifist, Ricœur avea să-și recunoască mai târziu erorile, influențat de celălalt kantian, post-hegelian, Éric Weil (1904–1977). Nu a încetat nicicând să vrea să înțeleagă lumea și, în acest sens, a rămas marcat, până la sfârșit, de curentul major din filosofia contemporană care este fenomenologia, încercând să perceapă conținutul conștiinței și sensul pe care omul îl atribuie lumii...

Ricœur n-a ajuns cunoscut marelui public decât mult mai târziu, spre apusul vieții, după o lungă carantină din viața intelectuală franceză. Trebuie spus și faptul că n-a întruchipat renașterea post-’68, că a avut un an extrem de prost ca decan la Universitatea Nanterre și a fost, în general, suspectat de „maeștrii parizieni” de a fi privit în altă parte, spre universitățile nord-americane și un anumit confort intelectual și uman.

Paul Ricœur va rămâne în istorie ca filosoful înțelepciunii practice, o virtute greacă veche pe care francezul a știut s-o reînnoiască, s-o adapteze circumstanțelor vieții de zi cu zi: „Munca mea asupra eticii este esențială—orientată spre ideea înțelepciunii practice, adică a deciziei în situații singulare. Este întreaga călătorie de la normă la decizia singulară, prin deliberarea singulară. Ofer exemple de ceea ce numesc «tragedia acțiunii», unde iau în serios faptul că acest conflict reprezintă o dimensiune ireductibilă a acțiunii umane” (Connaissance de soi et éthique de l’action).

Pentru toți cei aflați în inima acțiunii, filosofia pe care o propune Paul Ricœur (fără a o impune vreodată) se poate dovedi de un real folos: ea oferă un cadru metodologic (triunghiul etic care îi definește atât de bine relația cu moralitatea), elemente de răspuns aprofundat și un simț al responsabilității. Nu este în niciun caz o filosofie a renunțării sau, din contră, a zborurilor semețe, ci doar înțelepciune practică, adică farul călăuzitor și etalonul omului de acțiune într-o epocă a nesiguranței.

Unii critici au susținut că problema lui Paul Ricœur ar fi fost că „n-a trecut peste” Heidegger. Ar putea fi adăugat, la fel de bine, tot așa cum nici Heidegger „n-a trecut”, cu toate eforturile sale, peste metafizică. Asta înseamnă că instinctele profund conservatoare ale lui Ricœur l-au făcut să reziste—în numele unor Platon, Aristotel și Sfântul Augustin—„constelației” angajamentelor sale filosofice conștiente. Probabil că, asemeni lui Heidegger, Ricœur dorea sincer să gândească noul, dar nu în sensul modernist în care noul este identificat cu modernul însuși. A fost împiedicat să facă asta pentru că a îmbrățișa noul în sensul modernului ar fi însemnat să accepte presupoziția modernismului care cere o ruptură completă cu trecutul, cu tradiția, moștenirea, descendența, originea, arhaicul și cu orice altceva mai implică relevanța trecutului pentru înțelegerea și valorizarea vieții prezente. Însă nu pentru a salva acest trecut a petrecut Paul Ricœur jumătate de veac gândind despre istorie...