Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Născut în urmă cu 120 de ani, André Malraux (3 noiembrie 1901–23 noiembrie 1976) a fost unul din acei rarisimi indivizi care s-au identificat total, privat și public deopotrivă, cu propriul secol. Aventura extraordinară care a fost viața sa, dincolo de scintilația aparte a propriei literaturi, a inspirat probabil mai mult ca orice altă biografie franceză a secolului XX (iar când spun acest lucru mă gândesc inevitabil și la Albert Camus: nu ca la o „concurență”, ci ca la o extensie a influenței exercitate de Malraux).

Atunci când a murit, în 1976, Malraux a fost jelit atât de stânga, cât și de dreapta, însă doar în măsura în care cei care o făceau erau îndeajuns de generoși spre a-i ierta (sau eventual uita) „cealaltă” jumătate a vieții. Vorbim până la urmă de persoana care abandonase un mariaj de două decenii cu comunismul și reapăruse, mai intens și determinat ca niciodată, la brațul Generalului de Gaulle.


Dincolo de variile grile de lectură și preferințe politice, biografia sa stârnește o admirație egală prin setea de aventură a autorului, prin spectaculoasele, chiar dacă nu întotdeauna eficientele angajamente politice (Războiul Civil spaniol, Rezistența franceză) și printr-o literatură inspirată de eterna goană după transcendență și comuniune. Același „irezistibil” Malraux a fost și cel care, împrumutând de la Walter Benjamin o anumită preocupare pentru declinul aurei operei de artă, a vorbit despre nevoia unei culturi naționale și a propus drept remediu universalizarea unui așa-zis umanism estetic.

André Malraux a fost fără să vrea și un precursor. Greața lui Sartre datorează enorm primelor sale romane. Malraux a anticipat cel mai bine atmosfera existențialistă postbelică asociată cu numele lui Sartre și Camus. Teme precum iremediabila solitudine umană, nevoia absurdă de a învinge timpul, povara libertății, sfidarea morții ca expresie ultimă a existenței autentice, au fost toate anticipate de Malraux cu mult înainte ca ele să devină „modă intelectuală” (adică plictisitoare platitudini artistice). Romanele sale au cultivat o lume a sensibilităților care au dus mai apoi la existențialismul doctrinar.

În perioada interbelică, André Malraux fusese simbolul intelectualului liberal atașat revoluției comuniste și luptei împotriva fascismului. Este unul din motivele pentru care romanele din epocă interesează din punct de vedere politic. Pe de altă parte, stânga n-a fost niciodată prea entuziasmată de asocierea cu Malraux. Pentru comuniști, eroii lui Malraux nu luptau niciodată doar împotriva unei injustiții sociale anume, ci împotriva limitărilor vieții însăși și a ofensei de destin.

După război, în ultimele decenii de viață, autorul Condiției umane devenise persona non grata în mai toate conversațiile stângiste, mai puțin atunci când era luat peste picior pentru ticurile sale sau pentru apologia aspectelor mai urâte ale gaullismului. Însă Malraux devenise pentru mulți și un fel de „viciu secret”, seduși mai degrabă decât influențați, vrăjiți mai degrabă decât convinși. Stilul eliptic al lui André Malraux a fost mereu stilul complicității, care ajunge direct la cei care-i împărtășesc aceleași taine și aceleași valori. Dacă i-a „convertit” pe unii cititori, a făcut-o nu prin argumente, ci prin plăsmuirea unei lumi ficționale menită să sugereze că era într-adevăr posibil să trăiești concomitent la apogeul inteligenței, curajului și sensibilității.

Malraux a sugerat cândva că mare parte din viața sa poate fi citită în termenii dorinței de a-i face pe oameni conștienți de măreția din ei înșiși. Din acest punct de vedere, Condiția umană (1933) și Speranța (1937) au fost adevărate revelații umaniste. Dar tot el a crezut și că adevăratele cauze sunt cele pentru care merită să verși sânge și, spre deosebire de mulți alți literați, a fost el însuși pregătit să-și riște viața spre a-și valida viziunea despre ceea ce poate deveni omul.

A găsit mereu, cum numai el a știut, ocazii de a face astfel de demonstrații publice. În timpul carnagiului civil spaniol și apoi în rezistența anti-nazistă s-a dovedit a fi un lider natural, integru, inteligent, curajos, o inspirație pentru cei din jur. Pasiunea lui activistă pentru potențialul uman nu a scăzut defel după 1958, atunci când și-a lăsat deoparte cariera literară și interesele artistice spre a intra în guvernul lui de Gaulle. Acele maisons de la culture presărate pe tot cuprinsul Franței și născute din inițiativa ministrului Malraux stau mărturie pentru încrederea sa inoxidabilă în nobilele experiențe culturale.

Ca unul din cei care au trăit „dezvrăjirea” la stânga, André Malraux nu a căzut în păcatul unor tovarăși de drum care au început să strige mea culpa ori să-și denunțe vechii amici. Erorile sale, atâtea câte erau, nu se cereau căite. La un banchet moscovit, la ceasul celui mai absurd stalinism, ridicase paharul și-l închinase „marelui om care nu este cu noi, Lev Troțki”.

Pentru cei care înțeleg și respiră secolul XX, Malraux a rămas un viciu secret...

Comuniștii bulgari au ajuns și au fost menținuți la putere prin intervenția Uniunii Sovietice. Partidul interbelic local nu depășise niciodată treizeci de mii de membri, iar societatea profund egalitară și rurală bulgară nu constituia un teren prea fertil pentru experimentul ideologic bolșevic.

Însăși preluarea puterii, pe 9 septembrie 1944, a fost posibilă doar prin neașteptata declarație de război sovietică—survenită chiar în mijlocul negocierilor de armistițiu între bulgari și Aliații occidentali—și imediata intervenție a Armatei Roșii.

În Bulgaria, stalinizarea s-a petrecut mult mai rapid și mai drastic decât în orice alt colț al Europei sovietizate. Lichidarea în masă a dușmanilor reali ori imaginați și teroarea primilor ani au dus la execuția lui Nikola Petkov, în septembrie 1947, și eliminarea oricărui grup anticomunist. A contat, desigur, și tradiția violenței comunismului bulgar, influențată de istoria politică bulgară și balcanică precum și de metodele represive ale lui Stalin.

Epurările din partidul local, începute odată cu excomunicarea lui Tito și reluate aproape la fel de vârtos în timpul campaniilor destalinizării hrușcioviste și disputei sino-sovietice, furnizează o altă explicație pentru natura mai degrabă dezamăgitoare a leadership-ului politic de la Sofia înainte de ianuarie 1990.

Adevărul este că prea puțini bulgari remarcabili mai fuseseră lăsați în viață sau în anticamerele puterii. Paranoia lui Stalin legată de comuniștii locali, amplificată, desigur, de defecțiunea lui Tito, a fost cea care l-a trimis la moarte, în 1949, și pe Traicho Kostov, cel care ar fi trebuit să fie succesorul natural al lui Gheorghi Dimitrov. În locul lui, Kremlinul l-a instalat pe veteranul cominternist Vulko Cervenkov, „micul Stalin” al Bulgariei.

Sub Cervenkov, 1950–1954, au fost epurați mulți alți lideri comuniști „autohtoni” și circa o sută de mii de membri de partid (aproape un sfert din numărul total) au fost excluși în mod oficial. Dar Cervenkov nu se voia doar tartor, ci și ideolog și organizator. Experiența Cominternului îi trăda aceste propensiuni. Este și motivul pentru care îndepărtarea lui s-a produs gradual și fără mari zgomote. Ea a lăsat însă un gol în conducerea partidului, în special după epurarea altor „oameni puternici” precum Gheorghi Chankov (cel mai probabil succesor al lui Cervenkov, dar epurat în 1957), Anton Iugov (ministru de Interne în anii tulburi și prim-ministru din 1956 și până la epurarea sa, în 1962) sau grupul Dobri Terpeșev–Ionko Panov (epurat în 1957), și pe care mediocritatea conducerii lui Todor Jivkov nu l-a putut umple.

Este un context care explică de ce în politica bulgară a acelor ani n-a existat nici măcar o voce care să ceară independența de Moscova sau orice alt beneficiu de pe urma dispariției lui Stalin. În realitate, se pare că tot conducerea de la Kremlin a dictat marionetelor bulgare locale o anumită relaxare internă și anumite concesii economice.

Perioada 1953–1957 a însemnat totuși o anumită reducere a terorii polițienești și a presiunii economice. La istorica Plenară din aprilie 1956, Cervenkov a fost învinuit, chiar dacă într-un limbaj mai degrabă blând, de favorizarea unui pernicios „cult al personalității”. Au reapărut pe prima scenă mulți din comuniștii locali, însă noua conducere nu a trădat vreo intenție de a merge mai departe pe calea „liberalizării” (chiar dacă existaseră în 1956, la fel ca în România, frământări, în special la Uniunea Scriitorilor).

Jivkov și-a consolidat gradual poziția după 1957 și, aparent, a devenit vocea lui Hrușciov. Acest lucru necesita, în primul și-n primul rând, îndepărtarea mai marilor partidului și eliminarea tendințelor centrifuge. Mai mult, ca un memento al faptului că „revizionismul” nu este o crimă mai puțin abjectă, grupul din jurul lui Dobri Terpeșev a fost pedepsit exemplar.

Triumful final al lui Todor Jivkov s-a consfințit la Congresul partidului din noiembrie 1962, care a semănat foarte mult cu ceea ce se petrecuse la Congresul al XX-lea al PCUS cu doar șase ani mai devreme. Atunci, în 1962, Jivkov și acoliții săi expuneau pentru prima oară, în detaliu, excesele și erorile din perioada „cultului personalității”, și îi învinuiau pentru toate acestea pe Vulko Cervenkov, exclus din Biroul Politic și partid, premierul Iugov și alți cinci foști șefi ai Internelor, deposedați cu toții de funcțiile guvernamentale și pozițiile în CC. Totodată, Kostov a fost reabilitat postum și au fost eliberate mai multe mii de deținuți politici, cei mai mulți comuniști.

Era evident pentru toată lumea că anumite acuzații sunt motivate de răzbunare personală, dar mai ales de nevoia de a găsi țapi-ispășitori pentru chiar rolul jucat de Jivkov înainte de 1956 și eșecurile sale economice în timpul experimentului „Marelui Salt Înainte” din 1959.

Au trebuit zece ani de lupte interne pentru ca Cervenkov să fie îndepărtat, cu Iugov ca bonus, dar, chiar și așa, destalinizarea bulgară a rămas un exercițiu de fațadă. „Pacea și unitatea” partidului lui Todor Jivkov au însemnat, de fapt, multă mediocritate și obediență oarbă față de Kremlin...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG