Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

În 1969, o revoluție împotriva burgheziei occidentale părea îndelung amânată. Pentru tânărul intelectual, îmburghezirea muncitorului, a declasatului, a non-albului și a altor nefericiți ai lumii reprezenta o sursă de mâhnire. Pentru el, toți aceștia fuseseră manipulați de o clasă managerială, convertiți în consumatori și transformați în oameni unidimensionali.

Jean-Luc Godard șiFrançois Truffaut
Jean-Luc Godard șiFrançois Truffaut

Li s-a spus ce să aibă, nu ce să fie, și li s-a împiedicat astfel evoluția spirituală. Ceea ce i-a victimizat a fost, de fapt, un fel de iluzie motivațională, pentru că, în realitate, au continuat să se prostitueze în toate domeniile vieții, mințind, mituind, spălându-se pe mâini de sarcini, tolerând ipocrizia și devenind ei înșiși ipocriți împotriva voinței lor. Toate aceste „crăpături” ale sufletului omului modern au scos la iveală falsitatea idealului burghez.

Cel care a dat cel mai bine expresie artistică acestei exasperări a fost Jean-Luc Godard. În perioada 1965–1968, venerabilul reprezentant al Noului Val din cinematografia franceză și-a exprimat mâhnirea în cinci pelicule devenite clasice.

În Masculin-Feminin (1966), el ne-a arătat din plin disprețul pentru viață care zămislește într-un tânăr parizian. Pentru eroul încarnat de Jean-Pierre Léaud, viața nu este deloc serioasă. Nobilitatea lui, câtă există, decurge din disponibilitatea publicului de a-i accepta filosofia. Tânărul Paul este un june pentru eternitate, cum frumos scria la un moment dat și criticul de film Adrian Martin, iar ambiția regizorului vizează un fel de raport vizual aproape etnografic asupra climatului social care a dus la alegerea lui de Gaulle, în dauna lui Mitterand, în decembrie 1965.

Tot în 1966 a regizat Made in U.S.A., un film ca o bandă desenată „cotidiană” și o succesiune de cadre melodramatice din aventurile unei scriitoare-detectiv, interpretată de Anna Karina. Povestea liniară duce în tot felul de impasuri, precum în Dick Tracy. Măiestria lui Godard stă și în modul în care intercalează implicațiile politice. Găsim aici referințe la „afacerea Ben Barka”, revoluționarul marocan aflat în exil la Paris, răpit în ’65 și dat dispărut, provocând apoi una din marile crize ale președinției generalului de Gaulle.

Turnat aproape concomitent cu Made in U.S.A., a fost însă un alt film cel care i-a deschis lui Godard apetitul pentru o trilogie despre societate și revoluție: Două sau trei lucruri pe care le știu despre ea. Lansată în martie 1967, pelicula analiza „prostituția” societății burgheze. În Chinezoaica, apărută în septembrie, Godard ne arăta cum vor reuși să triumfe revoluționarii asupra clasei burgheze, prin studiu și altruism, ba chiar prin asasinarea opoziției. Desigur, o astfel de „victorie” nu poate fi exprimată de Godard decât prin aceiași termeni ai benzilor pop-art.

Ultima piesă a trilogiei revoluționare, Weekend, a apărut la sfârșitul anului 1967, deci înainte de confuzia din mai ’68, și urmărește aventurile aproape suprarealiste ale cuplului Corinne și Roland Durand în noua societate, una care nu se mai bazează pe anumite idealuri eroice, ci pe ideea de clan. O societate care răspunde, de fapt, la întrebarea majoră formulată de primele două filme ale trilogiei: Cu ce vom înlocui după momentul zero, după ce va fi fost distrusă toată cultura prezentului? Evident, se conturează aici și o acuzație implicită la adresa studenților-reformatori și a lipsei lor de program (una care, nu de puține ori, i-a făcut chiar și pe admiratorii de stânga să se întrebe care sunt adevăratele intenții ale lui Godard).

Acest tur de forță prin ororile civilizației consumeriste, un expozeu briliant și inventiv al violenței caracteristice „sfârșitului ideologiei”, explorează inclusiv relația dintre ciné-vérité și cinematografia standard. Într-adevăr, la sfârșitul Weekend-ului, Godard nu-și poate reprima rezolvarea acestei dileme printr-un comic, însă vădit irascibil efect: Fin de cinéma!

Jean-Luc Godard împlinește astăzi 91 de ani. Titanul filmului francez și mondial a anunțat în primăvara acestui an că se va retrage din cinematografie odată cu finalizarea ultimelor sale două proiecte.

Privind în urmă, putem observa cum întreaga lui carieră s-a concentrat—deopotrivă intens și intenționat—asupra politicii, istoriei, comunicării, anxietăților, sexului, dorinței, artei, esteticii și, desigur, asupra istoriilor cinematografiei. A fost și a rămas un artist obsedat de scris, documentându-și atent opiniile despre cinematografie, scriind el însuși despre ea, nu doar în Cahiers du Cinéma, ci și în filmele sale. Suprapunerea cuvintelor (ale sale sau ale altora) peste imagini a stabilit un fel de dimensiune a sensului operei. A fost, cu certitudine, un element esențial în evoluția lui Godard ca eseist și istoric video.

Asemeni lui Pablo Picasso, Godard ne dezvăluie de-a lungul operei propria-i lume, atât ca sursă, cât și ca subiect: studioul artistului, obiecte cotidiene, referințe la propriile lucrări, stratificarea cuvânt-imagine, femeile pe care le-a iubit, ororile războiului. Asemeni poetului Jean Cocteau, Godard a păstrat mereu un fel de reverență contradictorie pentru arta trecutului, precum și impulsul delincvent de a i se sustrage.

Chiar și fără încrederea sa inoxidabilă în puterea cuvintelor, Jean-Luc Godard tot ar fi fost un reprezentant onorabil al Noului Val. Cele peste șapte decenii de carieră cinematografică stau însă mărturie pentru un individ aflat necontenit în căutarea sensului total al expresiei artistice.

Asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934 a reprezentat unul din momentele cardinale ale istoriei sovietice. Asemeni Incendierii Reichstagului, folosită ca pretext pentru consolidarea puterii naziste, și „crima secolului”, cum a numit-o Robert Conquest, a fost utilizată de bolșevici spre a declanșa Marea Teroare.

Serghei Mironovici Kostrikov (1886–1934), devenit mai târziu Kirov, s-a născut într-o familie săracă din raionul Urjum, gubernia Viatka a Imperiului țarist. Tatăl său, Miron Ivanovici, era un muncitor forestier cu slujbe intermitente, un alcoolic care și-a abandonat în mod repetat familia, ultima oară definitiv, pe când Serghei avea șapte ani. Mama sa a murit de tuberculoză în 1893, iar Kirov și cele două surori au fost preluați de bunica paternă, Melania Kostrikova, cea care avea să-l plaseze curând pe micul Serghei în grija unui orfelinat din Urjum.

Serghei Kirov s-a dovedit un elev sârguincios, iar fundația pentru copii care s-a ocupat de el i-a asigurat, în baza progresului avut, și educația gimnazială. În august 1901, Kirov se muta la Kazan pentru a studia inginerie mecanică.

Gubernia Viatka, cea în care avusese parte și de primele sale experiențe politice, fusese, sub regimul țarist, un adevărat teritoriu al exilului. Pe aici aveau să treacă, în diferite etape, Mihail Saltîkov-Șcedrin, Vladimir Korolenko ori Aleksandr Radișcev, mai apoi Felix Dzerjinski, Nikolai Bauman și chiar juristul comunist leton Pēteris Stučka.

Conștiința politică a lui Kirov trebuie că s-a coagulat undeva până la 18 ani, din contactele cu studenți și elevi, condiții de muncă, comunitatea exilaților, și așa mai departe. Exista în Urjum și un cerc de discuții clandestine, dominat pe vremea lui Kirov de câțiva studenți greci și letoni, care aveau să-l introducă în literatura revoluționară. Primele sale pamflete datează din această perioadă și unii autori au vorbit chiar despre începuturile implicării lui Kirov în social-democrația rusă.

La fel în Kazan, unde Kirov a făcut parte dintr-un grup clandestin studențesc de discuții și a fost puternic afectat de moartea unui membru, ca urmare a detenției țariste. Participând la demonstrații, Kirov a fost aproape de exmatriculare și doar dosarul său academic impecabil i-a salvat pielea și permis obținerea diplomei în inginerie mecanică, în 1904.

La 18 ani, Kirov avea deja destulă experiență politică, deși nu devenise, încă, un revoluționar de profesie. Diploma din Kazan nu-i asigura și accesul pe mai departe în universitate, așa că a trebuit să plece la Tomsk spre a-și obține acreditările necesare continuării studiilor. Ambițiile academice și politice aveau să intre, însă, într-un conflict de durată, și, de îndată ce a ajuns în orașul siberian, Kirov a început să se învârtă în cercurile social-democrate locale. Mentorul lui din Tomsk a fost nimeni altul decât Aleksandr Smirnov, responsabil cu alimentația și agricultura în primele guverne bolșevice (1919–1922; 1923–1928), apoi epurat și executat în 1938. Smirnov a fost și cel care l-a inițiat pe Kirov în activitatea conspirativă de partid și i-a folosit din plin aptitudinile tehnice.

Serghei Kirov avea să fie arestat la Tomsk în timpul reacțiilor de stradă față de masacrul Duminicii însângerate din 1905, când trupele imperiale ale țarului Nicolae al II-lea lichidau la Sankt Petersburg protestatari pașnici. Demonstrațiile au continuat pe parcursul anului și l-au găsit mereu în fruntea activităților subversive (literatură interzisă, pamflete și broșuri social-democrate, agitație). Există suficiente dovezi în favoarea concluziei că Serghei Kirov a ales să devină un revoluționar de profesie în anul 1905.

Pentru acel Kirov de dinainte de 1917, adeziunea totală la cauza revoluționară și acceptarea ideilor lui Lenin nu erau incompatibile cu o eventuală colaborare cu menșevicii. Orice altă atitudine l-ar fi făcut, oricum, de „neales” în Comitetul revoluționar din Tomsk. În niciuna din organizațiile în care a activat Kirov înainte de Revoluția din octombrie, bolșevicii nu au fost majoritari. Poate că Amy Knight avea dreptate să-l privească pe Kirov ca pe un revoluționar dintr-o spiță aparte, diferită de a lui Lenin, Stalin și alții. Deși călit el însuși în aventura războiului civil (Simon Sebag Montefiore a scris despre faptele sângeroase ale lui Kirov în Caucazul de Nord și despre uciderea câtorva mii adversari în Astrahan, pe Volga, în 1919), a păstrat mereu, chiar și după 1917, o anumită doză de moderație. Era totuși surprinzător ca tocmai acest Kirov să fie trimis să se ocupe, în 1926, de opoziția lui Zinoviev din Leningrad.

În pofida tuturor păcatelor, Kirov a avut numeroase ambivalențe față de revoluția lui Stalin. Nu știm sută la sută dacă a ajuns să fie perceput ca o amenințare la adresa tiranului, însă mulți bolșevici se vor fi simțit la fel, în varii ocazii. Important era că Serghei Mironovici urmase îndeaproape linia lui Koba în momentele esențiale și, cu siguranță, dacă se impunea, putea etala un stalinism nemilos. Vederile trimise acasă în vara anului 1934, dintr-o vacanță cu Stalin la Soci, nu trădează defel o răcire a relațiilor dintre cei doi.

În ceea ce privește circumstanțele crimei de pe 1 decembrie 1934, nu putem decât continua pe linia scenariilor care îl implică pe Stalin ca principal artizan. Din momentul în care Leonid Nikolaev (asasinul) a apăsat pe trăgaci, crima lui Kirov a devenit o senzație politică. Atât membrii de partid, cât și masele „non-partinice” au înclinat să creadă că anumiți conspiratori atentaseră la viața bosului din Leningrad. Mulți au privit moartea cu satisfacție, ceva ce merita să se întâmple pentru că regimul trădase idealurile socialiste. Este ușor de văzut cum, în atmosfera lui 1934 (opacitatea politicii la vârf, paranoia legată de conspirații și resentimentele populare în raport cu privilegiile de partid), asasinarea lui Kirov a devenit o senzație politică.

Că Stalin a folosit această crimă pentru a declanșa o sângeroasă campanie împotriva vechilor bolșevici este un lucru știut, asupra căruia nu voi insista aici. Asemeni minunatului roman ficțional istoric al lui Adam Ulam, Afacerea Kirov poate fi expediată în câteva paragrafe. Mai important pentru regretatul istoric de la Harvard este modul în care asasinarea lui Kirov continuă să bântuie, la nivel simbolic, imaginația membrilor Biroului Politic. Pentru simplul fapt că se afla în sediul partidului din Leningrad în noaptea în care Kirov a fost asasinat, personajul Mihail Kondratiev primește din partea lui Ulam „povara psihologică” a singurului martor rămas în viață.

Așa cum inspirat remarca și Richard Lourie în 1988, recenzând Afacerea Kirov pentru New York Times, acest „secret se întoarce și îl bântuie pe Kondratiev în timp ce caută [ascensiunea politică], în 1982”. O crimă transformată în stafia tuturor birourilor politice post-staliniste...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG