Linkuri accesibilitate

Marius Stan

La începutul președinției sale, Václav Havel s-a folosit din plin de o serie de simboluri. Cel mai frapant dintre toate a fost ținuta de lucru aleasă, jeanșii și tricourile, în contrast evident - și scandalos pentru mulți - cu tradiționalele costume cenușii din perioada Husák.

Prin emblemele lor provocatoare, tricourile lui Havel au devenit, așa cum ar fi spus chiar structuraliștii Școlii pragheze, semne ale semnelor. În varii ocazii publice, președintele cehoslovac a purtat mai ales unul, „împodobit” cu un idol, reprezentare a sfântului protector, figura unui alt dramaturg: Samuel Beckett.

Asemeni unui procedeu jucăuș de punere în abis, președintele-dramaturg a adoptat ca însemne oficiale ale sale figura patronului-dramaturg („un dramaturg peste dramaturg”). Dincolo de toate, tricoul lui Havel era un omagiu public adus unui erou cultural și unui mare maestru al artei sale. Ar fi o imprudență să nu crezi în simboluri atunci când vorbești despre Havel. Beckett s-a stins pe 22 decembrie 1989, cehul a fost ales președinte o săptămână mai târziu.


Numai că imaginea lui Beckett imprimată pe tricoul prezidențial nu era câtuși de puțin una normală. Înfățișându-l pe dramaturgul irlandez încălușat, aluzie la cenzurarea pieselor sale în Praga comunistă, portretul citea deasupra-i următoarele cuvinte: „Dacă Beckett s-ar fi născut în Cehoslovacia, încă l-am mai aștepta pe Godot”. Creatura dramatică, deși spectrală, fusese așadar asumată ca „sponsor” al noii ordini cehoslovace.

Adevărul este că Beckett a fost pentru Havel nu doar un model artistic, ci și unul etic, influențându-i nu doar dramaturgia, ci și raportarea la Istorie (vezi participarea irlandezului în Rezistența anti-nazistă franceză). Mai mult, odată ajuns în Castel, gesturile sale au părut să reflecte și mai bine această corespondență. De pildă, atunci când printre primele sale demersuri ca președinte s-a numărat vizitarea la spital a unui adversar politic care încercase să-și pună capăt zilelor. Episodul aduce aminte de pățania lui Beckett din 1938, atunci când, înjunghiat în piept de un proxenet francez pe nume Prudent, acesta alesese să dialogheze amuzat cu agresorul, refuzând până și formularea vreunei plângeri penale.

Havel a ținut să probeze public această corespondență spirituală ori de câte ori a avut ocazia, fie prin simpla purtare a tricoului prezidențial, fie prin discursuri adânc ticluite, precum cel din toamna anului 1992 adresat Institutului Francez din Praga: „Cineva poate aștepta în multe feluri. Calea din Așteptându-l pe Godot, încarnare a dorinței de salvare și eliberare universală, ocupă una din extremele gamei vaste de posibile forme de așteptare. Pentru mulți din cei care, asemeni nouă, au trăit în zona comunistă, așteptarea a fost adesea, sau chiar permanent, foarte apropiată de această formă extremă” (citat de cotidianul italian La Repubblica pe 4 noiembrie 1992).

De la Beckett, Havel a desprins numeroase lecții despre virtutea răbdării în politică, precum și despre necesitatea de a îngădui Istoriei să opereze în ritmul ei. Este adevărat și faptul că mulți din regizorii și criticii de teatru occidentali nu-l „citesc” pe Beckett în acest fel, însă ceea ce se petrecea în Europa de Est în anii ’80 (și apoi în anii ’90) a generat o nouă perspectivă asupra timpului (atât real, cât și teatral).

Nu este deloc întâmplător faptul că același „Godot” s-a transformat și-n simbolul anumitor așteptări balcanice pe parcursul războaielor de secesiune iugoslave. În 1993, întorcându-se în Statele Unite dintr-un Sarajevo aflat sub asediu (acolo unde încercase să pună în scenă piesa lui Beckett), Susan Sontag mărturisea pentru New York Review of Books că textul dramaturgului irlandez, apărut cu peste patru decenii înainte, părea să fi fost scris pentru și despre capitala bosniacă. Astfel, Așteptându-l pe Godot sau Așteptându-l pe Clinton deveneau sinonime, iar alegoriile lui Beckett, pură realitate.

Faptul că Beckett a respins mereu identificările politice nu înseamnă că nu l-au preocupat defel dinamicile comportamentului politic. Ceea ce-a făcut el, însă, a fost să lege politica de identificare și, prin extensie, negocierea socială de o realitate fizică non-negociabilă. De cealaltă parte, forța ilicuționară a primelor discursuri prezidențiale ale lui Václav Havel a constat într-un melanj vaněkian (vezi alter ego-ul său literar, Ferdinand Vaněk) de apel și acuzație, punerea publicului ceh față-n-față cu propria-i complicitate în crearea și perpetuarea vechiului regim.

De la asumarea președinției, în decembrie 1989, Havel a urmat, într-adevăr, un program de reînnoire morală. El a fost primul care le-a spus cehilor câteva din adevărurile nepopulare: că și ei erau responsabili pentru ceea ce s-a petrecut între 1968 și 1989, nu doar tancurile sovietice; că nu erau doar victime ale istoriei. Ca președinte, el a încarnat „principiul Vaněk”. Ca dramaturg, credința în integritatea semnelor. Acesta a fost Václav Havel, un investitor umanist în potențialul comunicativ al semnelor și simbolurilor teatrale și un păstor al absurdului din spița Beckett...

Dintre statele membre ale fostului Bloc sovietic, Cehoslovacia fusese singura democrație care nu s-a autodevorat în perioada interbelică. A fost, cu excepția Ungariei, în 1945, și singura țară din regiune în care comuniștii au ajuns la putere în urma unei competiții electorale relativ libere. Următorii douăzeci de ani de guvernare comunistă aveau să se traducă printr-o asfixiantă stagnare, provocând tentativa reformistă din 1968 (Primăvara de la Praga). O erezie zdrobită de șenilele tancurilor sovietice și apoi încă două decenii de așa-zisă normalizare impusă.

În 1989, la două secole de la Revoluția franceză, regimurile est-europene se prăbușeau cu o viteză amețitoare, una după alta, precum piesele de domino. Ceea ce i-a luat Germaniei de Est zece luni și Ungariei zece săptămâni, i-a luat Cehoslovaciei zece zile. În vreme ce în România curgeau valuri de sânge, în ceea ce avea să se numească „Revoluția de catifea” nu s-a auzit vreun foc de armă. Sarcina tranziției la o democrație pluralistă i-a revenit unui așa-zis guvern al reconcilierii naționale.

Dramaturgul Havel a fost propulsat de la disident la președinte, din închisoare în castel, într-un scenariu demn de acest autor al teatrului absurdului. În decembrie 1989, același parlament care cu câteva luni înainte l-ar fi trimis pe Havel pe eșafod îl alegea în unanimitate drept șef al statului. În splendidul Castel Praga (Hradčany), vechea reședință a regilor Boemiei, fostul „paria” s-a pus numaidecât pe treabă într-un tricou de lucru inscripționat „UCLA”, în vreme ce câțiva din sfătuitorii săi animau coridoarele de pe patinele lor cu rotile. Alți consilieri, precum nobilul austriac Karel Schwarzenberg sau americanul Frank Zappa, au preferat să meargă.

Raportat la alte state de pe fosta orbită sovietică, Cehoslovacia a părut s-o ducă cel mai bine. Nu a existat o paralizie guvernamentală ca în Polonia și nici vreo datorie externă împovărătoare precum în Ungaria, iar ratele inflației și șomajului au fost și ele destul de scăzute (mai ales în partea cehă a țării). Majoritatea publicului cehoslovac a descoperit repede avantajele și dezavantajele proprietății private. Magazinele erau, în sfârșit, bine aprovizionate, iar numeroasele agenții de turism apărute după ploaia totalitară erau gata să satisfacă poftele, curiozitățile și fantasmele unei societăți ce fusese închisă vreme de patru decenii în spatele Cortinei de Fier. Aproape toată lumea s-a grăbit afară pentru a vedea - și eventual invidia - vecinătatea capitalistă.

Primele alegeri generale libere s-au ținut în iunie 1990 și au avut, în realitate, forma simbolică a unui plebiscit despre comunism. Câștigătorul detașat a fost Forumul Civic, o largă coaliție anticomunistă percepută, pe bună dreptate, ca principal artizan al încheierii erei totalitare. „Guvernul reconcilierii naționale” a fost înlocuit de „guvernul sacrificiului național”, continuând opera unei dureroase, însă necesare mentenanțe postcomuniste. Un efort gargantuesc, fără îndoială, care a avut un mandat de doar doi ani. Până în 1992, când erau așteptate următoarele alegeri, au sporit tensiunile dintre republicile cehă și slovacă și s-a conturat din ce în ce mai limpede perspectiva unei rupturi federale.

De prima competiție electorală liberă din Cehoslovacia au profitat zeci și zeci de formațiuni politice, care mai de care mai pestrițe: unele dedicate cauzelor minorităților (maghiară, romă, etc.), iar altele celor „nobile”, precum Partidul Prietenilor Berii sau Inițiativa Erotică Independentă, cu ai săi candidați la bustul gol.

Asemeni unui june care-și ucide părinții și apoi pretinde clemență ca orfan, foștii practicanți ai dialecticii s-au dovedit și după 1989 adevărați maeștri ai tupeului și nerușinării (chutzpah). Au fost scoase din uz canoanele luptei de clasă și dictaturii proletariatului, iar secera și ciocanul au fost înlocuite de cireșele roșii (un alt prilej de glume mordante).

Surprizele au continuat și în Slovacia, acolo unde tăcuta majoritate orientată democratic s-a dovedit a fi inexistentă. Modul în care s-a votat în cele două părți ale federației a întărit rapid convingerea că alegerile se ținuseră în două țări diferite. Federația cehoslovacă era, oricum, și ultimul mare „proiect slav” care mai stătea în picioare.

Mai numeroși și mai dezvoltați din punct de vedere economic, cehii și-au construit o cultură politică distinctă. Într-adevăr, până și istoria celui de-Al Doilea Război Mondial fusese diferită pe aceste meleaguri, consemnându-i pe cehi drept victime ale lui Hitler, iar pe slovaci, drept aliați ai săi. În 1968, a fost Praga și nu Bratislava cea care atras sângeroasele tancuri sovietice. Reprezentarea slovacă în Carta 77 a fost și ea extrem de redusă. Cu mult mai mulți fuseseră slovacii care au văzut în această mișcare pro-democratică o tentativă de a-l discredita pe Gustáv Husák, considerat „unul de-ai lor”.

La fel ca în 1968, pașnica revoluție din 1989 a fost o „afacere cehă”. Anticomunismul nu a penetrat vreodată, în adevăratul sens al cuvântului, Slovacia. Dacă majoritatea cehă a tins să vadă în naționalism un complex de inferioritate colectiv, cea slovacă l-a prețuit ca valoare absolută. „Toată lumea e îndreptățită să trăiască în propriul secol XIX”, ironizau cehii, în timp ce slovacii proferau acuzații de „Pragocentrism”. Iubit afară, Havel era hulit și scuipat de vecinii confederați.

Alegerile din ’92 și demisia resemnată a primului președinte postcomunist au consfințit practic o disoluție anunțată. Decesul federației cehoslovace a survenit până la urmă în aceeași manieră non-violentă, deși costurile economice și cele politice internaționale aveau să mai „usture” pentru o vreme. Cea mai normală dintre revoluții n-a fost și cea mai ușoară, în măsura în care naționalismul s-a dovedit a fi ultima etapă a comunismului...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG