Linkuri accesibilitate

Marius Stan

În anii ’80, transformările colosale care aveau loc în Uniunea Sovietică și Europa de Est i-au făcut pe mulți occidentali să caute anumite breșe în sistemul sovietic sau, în orice caz, acele elemente care distonau în tiparul marxist-leninist. Muzica pop a părut a fi o astfel de breșă, o idee întărită și de faptul că, în pofida obiectivului general al guvernelor comuniste de a domina toate aspectele vieții sociale, cultura populară postbelică a Europei de Est a fost în mare parte influențată de modele străine (în special americane).

Din Rusia sovietică, în Ungaria, și din Polonia în Bulgaria sau România, povestea sună într-un fel similar: o înstrăinată generație tânără se refugiază în brațele muzicii occidentale, mai întâi rock, apoi heavy metal, apoi punk; în tot acest timp, aparatcicii de cursă lungă o resping drept export „decadent”, „imoral” și „otrăvitor” al imperialiștilor occidentali. Lupta dintre Lenin și Lennon pentru mințile și inimile tinerelor generații a avut multe întorsături.

Interzicerea cluburilor de noapte, a concertelor ori a muzicienilor n-a făcut decât să trimită în underground o întreagă scenă rock. Ulterior, de o manieră mai subtilă, regimurile comuniste au căutat să coopteze trupele rock mai puțin deranjante, să pună rockul în slujba socialismului. În schimbul tăierii părului, al reducerii nivelului de decibeli și al trecerii propriilor versuri prin dinții cenzurii, trupele îngăduite de stat beneficiau de ultimele echipamente și toate „avantajele” starurilor rock occidentale. În numeroase situații, publicul n-a putut fi însă înșelat... și a ales să prefere trupe radicale precum Plastic People of the Universe, în Cehoslovacia, CPg (Coitus Punk Group) în Ungaria, sau Lady Pank, în Polonia, niciuna pătată de vreo colaborare cu execrata orânduire politică.

În acest sens, succesul rock and roll-ului în Blocul sovietic poate fi privit și ca realizare a procesului democratic. Tinerii săi, mai interesați de sex, droguri și rock and roll decât de revoluția mondială, aveau să fie adevărații eroi. Revoluția rock și ideea că viața privată a individului poate fi concepută independent de stat au jucat un rol crucial (deși imposibil de estimat) în prăbușirea finală a Leviatanului comunist. Departe de a fi o creație a glasnostului, rock-ul acaparase Europa de Est încă din anii ’60, odată cu răspândirea rapidă a Beatlemaniei dincolo de „Cortina de Fier”, ca și când nici n-ar fi existat acolo.

Istoria rock poloneză și maghiară, bunăoară, a avut mai multe în comun cu Occidentul decât cu estul. Ambele țări fuseseră ani de-a rândul halte normale în turneele europene ale marilor trupe occidentale. Să ne amintim, de pildă, că Rolling Stones au concertat la—și aproape au pus pe jar—Varșovia în 1967. Și tot ambele guverne comuniste au decis să hărțuiască de timpuriu doar trupele mai provocatoare, oferind concerte și contracte de înregistrare aproape tuturor celorlalte. În anii 1970, existau circa 4.000 de trupe în Ungaria și vreo 7.000 în Polonia. Erau și singurele țări „est-europene” care au dat naștere unor puternice mișcări punk rock la sfârșitul acelui deceniu.

Cehoslovacia ar fi putut urma o traiectorie similară dacă n-ar fi existat reculul numit înăbușirea Primăverii de la Praga. Cu câțiva ani mai devreme, în 1965, Allen Ginsberg putuse avea o aventură de două luni de zile cu Praga, dusă la extaz atunci când studenții Universității Caroline l-au ales „Rege al lunii Mai”, terminată apoi abrupt prin revocarea vizei sale pe motive de homosexualitate. Asemenea idile nu mai erau posibile după 1968. Represiunea culturală a dat însă naștere unei scene underground condusă de Plastic People of the Universe. Hărțuirea guvernamentală și, în cele din urmă, procesul acestor faimoși muzicieni rock (Vratislav Brabenec ș.a.) au avut o importanță colosală în evoluția istoriei politice cehoslovace.

În Disturbing the Peace, cartea sa interviu cu Karel Hvížd̕ala, Václav Havel spunea că organizația care a condus rebeliunea împotriva regimului stalinist, deci Carta 77, s-a născut din campania de susținere a „Oamenilor de plastic”, printre ai cărei lideri de seamă se numărase chiar el. Nu cred să existe vreo dovadă mai bună a semnificației politice a rockului decât această mărturie a celui care în decembrie 1989 devenea președintele Cehoslovaciei.

Beatlemania a făcut o impresie puternică și în Uniunea Sovietică, însă relativa izolare a dus la o evoluție mai lentă. Rockerii sovietici au avut și ei de-a face cu același control guvernamental total asupra industriei muzicale. Doar muzicienii „profesioniști” aveau acces la marile evenimente și la contractele de înregistrări. La începutul anilor ’60, guvernul sovietic a decis formarea unor trupe botezate „ansambluri vocal-instrumentale”, care să performeze și înregistreze variante fade de rock and roll. Limitând zona rockului acceptabil, statul sovietic a provocat practic emergența unei scene underground extrem de active.

Super-trupa underground sovietică a anilor ’70 s-a numit Mashina Vremeni. Asemeni altora care le-au urmat, membrii ei și-au înregistrat singuri albumele, în fapt casete pasate dintr-o mână în alta, fiecare copiată de sute de ori. Paradoxul a fost acela că trupa cea mai populară din Uniunea Sovietică era, de fapt, una „neoficială”, care nu scosese niciodată vreun album, nu cântase pe vreo mare scenă și nu apăruse vreodată la televizor...

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

În 1969, o revoluție împotriva burgheziei occidentale părea îndelung amânată. Pentru tânărul intelectual, îmburghezirea muncitorului, a declasatului, a non-albului și a altor nefericiți ai lumii reprezenta o sursă de mâhnire. Pentru el, toți aceștia fuseseră manipulați de o clasă managerială, convertiți în consumatori și transformați în oameni unidimensionali.

Jean-Luc Godard șiFrançois Truffaut
Jean-Luc Godard șiFrançois Truffaut

Li s-a spus ce să aibă, nu ce să fie, și li s-a împiedicat astfel evoluția spirituală. Ceea ce i-a victimizat a fost, de fapt, un fel de iluzie motivațională, pentru că, în realitate, au continuat să se prostitueze în toate domeniile vieții, mințind, mituind, spălându-se pe mâini de sarcini, tolerând ipocrizia și devenind ei înșiși ipocriți împotriva voinței lor. Toate aceste „crăpături” ale sufletului omului modern au scos la iveală falsitatea idealului burghez.

Cel care a dat cel mai bine expresie artistică acestei exasperări a fost Jean-Luc Godard. În perioada 1965–1968, venerabilul reprezentant al Noului Val din cinematografia franceză și-a exprimat mâhnirea în cinci pelicule devenite clasice.

În Masculin-Feminin (1966), el ne-a arătat din plin disprețul pentru viață care zămislește într-un tânăr parizian. Pentru eroul încarnat de Jean-Pierre Léaud, viața nu este deloc serioasă. Nobilitatea lui, câtă există, decurge din disponibilitatea publicului de a-i accepta filosofia. Tânărul Paul este un june pentru eternitate, cum frumos scria la un moment dat și criticul de film Adrian Martin, iar ambiția regizorului vizează un fel de raport vizual aproape etnografic asupra climatului social care a dus la alegerea lui de Gaulle, în dauna lui Mitterand, în decembrie 1965.

Tot în 1966 a regizat Made in U.S.A., un film ca o bandă desenată „cotidiană” și o succesiune de cadre melodramatice din aventurile unei scriitoare-detectiv, interpretată de Anna Karina. Povestea liniară duce în tot felul de impasuri, precum în Dick Tracy. Măiestria lui Godard stă și în modul în care intercalează implicațiile politice. Găsim aici referințe la „afacerea Ben Barka”, revoluționarul marocan aflat în exil la Paris, răpit în ’65 și dat dispărut, provocând apoi una din marile crize ale președinției generalului de Gaulle.

Turnat aproape concomitent cu Made in U.S.A., a fost însă un alt film cel care i-a deschis lui Godard apetitul pentru o trilogie despre societate și revoluție: Două sau trei lucruri pe care le știu despre ea. Lansată în martie 1967, pelicula analiza „prostituția” societății burgheze. În Chinezoaica, apărută în septembrie, Godard ne arăta cum vor reuși să triumfe revoluționarii asupra clasei burgheze, prin studiu și altruism, ba chiar prin asasinarea opoziției. Desigur, o astfel de „victorie” nu poate fi exprimată de Godard decât prin aceiași termeni ai benzilor pop-art.

Ultima piesă a trilogiei revoluționare, Weekend, a apărut la sfârșitul anului 1967, deci înainte de confuzia din mai ’68, și urmărește aventurile aproape suprarealiste ale cuplului Corinne și Roland Durand în noua societate, una care nu se mai bazează pe anumite idealuri eroice, ci pe ideea de clan. O societate care răspunde, de fapt, la întrebarea majoră formulată de primele două filme ale trilogiei: Cu ce vom înlocui după momentul zero, după ce va fi fost distrusă toată cultura prezentului? Evident, se conturează aici și o acuzație implicită la adresa studenților-reformatori și a lipsei lor de program (una care, nu de puține ori, i-a făcut chiar și pe admiratorii de stânga să se întrebe care sunt adevăratele intenții ale lui Godard).

Acest tur de forță prin ororile civilizației consumeriste, un expozeu briliant și inventiv al violenței caracteristice „sfârșitului ideologiei”, explorează inclusiv relația dintre ciné-vérité și cinematografia standard. Într-adevăr, la sfârșitul Weekend-ului, Godard nu-și poate reprima rezolvarea acestei dileme printr-un comic, însă vădit irascibil efect: Fin de cinéma!

Jean-Luc Godard împlinește astăzi 91 de ani. Titanul filmului francez și mondial a anunțat în primăvara acestui an că se va retrage din cinematografie odată cu finalizarea ultimelor sale două proiecte.

Privind în urmă, putem observa cum întreaga lui carieră s-a concentrat—deopotrivă intens și intenționat—asupra politicii, istoriei, comunicării, anxietăților, sexului, dorinței, artei, esteticii și, desigur, asupra istoriilor cinematografiei. A fost și a rămas un artist obsedat de scris, documentându-și atent opiniile despre cinematografie, scriind el însuși despre ea, nu doar în Cahiers du Cinéma, ci și în filmele sale. Suprapunerea cuvintelor (ale sale sau ale altora) peste imagini a stabilit un fel de dimensiune a sensului operei. A fost, cu certitudine, un element esențial în evoluția lui Godard ca eseist și istoric video.

Asemeni lui Pablo Picasso, Godard ne dezvăluie de-a lungul operei propria-i lume, atât ca sursă, cât și ca subiect: studioul artistului, obiecte cotidiene, referințe la propriile lucrări, stratificarea cuvânt-imagine, femeile pe care le-a iubit, ororile războiului. Asemeni poetului Jean Cocteau, Godard a păstrat mereu un fel de reverență contradictorie pentru arta trecutului, precum și impulsul delincvent de a i se sustrage.

Chiar și fără încrederea sa inoxidabilă în puterea cuvintelor, Jean-Luc Godard tot ar fi fost un reprezentant onorabil al Noului Val. Cele peste șapte decenii de carieră cinematografică stau însă mărturie pentru un individ aflat necontenit în căutarea sensului total al expresiei artistice.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG