Marius Stan

Asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934 a reprezentat unul din momentele cardinale ale istoriei sovietice. Asemeni Incendierii Reichstagului, folosită ca pretext pentru consolidarea puterii naziste, și „crima secolului”, cum a numit-o Robert Conquest, a fost utilizată de bolșevici spre a declanșa Marea Teroare.

Serghei Mironovici Kostrikov (1886–1934), devenit mai târziu Kirov, s-a născut într-o familie săracă din raionul Urjum, gubernia Viatka a Imperiului țarist. Tatăl său, Miron Ivanovici, era un muncitor forestier cu slujbe intermitente, un alcoolic care și-a abandonat în mod repetat familia, ultima oară definitiv, pe când Serghei avea șapte ani. Mama sa a murit de tuberculoză în 1893, iar Kirov și cele două surori au fost preluați de bunica paternă, Melania Kostrikova, cea care avea să-l plaseze curând pe micul Serghei în grija unui orfelinat din Urjum.

Serghei Kirov s-a dovedit un elev sârguincios, iar fundația pentru copii care s-a ocupat de el i-a asigurat, în baza progresului avut, și educația gimnazială. În august 1901, Kirov se muta la Kazan pentru a studia inginerie mecanică.

Gubernia Viatka, cea în care avusese parte și de primele sale experiențe politice, fusese, sub regimul țarist, un adevărat teritoriu al exilului. Pe aici aveau să treacă, în diferite etape, Mihail Saltîkov-Șcedrin, Vladimir Korolenko ori Aleksandr Radișcev, mai apoi Felix Dzerjinski, Nikolai Bauman și chiar juristul comunist leton Pēteris Stučka.

Conștiința politică a lui Kirov trebuie că s-a coagulat undeva până la 18 ani, din contactele cu studenți și elevi, condiții de muncă, comunitatea exilaților, și așa mai departe. Exista în Urjum și un cerc de discuții clandestine, dominat pe vremea lui Kirov de câțiva studenți greci și letoni, care aveau să-l introducă în literatura revoluționară. Primele sale pamflete datează din această perioadă și unii autori au vorbit chiar despre începuturile implicării lui Kirov în social-democrația rusă.

La fel în Kazan, unde Kirov a făcut parte dintr-un grup clandestin studențesc de discuții și a fost puternic afectat de moartea unui membru, ca urmare a detenției țariste. Participând la demonstrații, Kirov a fost aproape de exmatriculare și doar dosarul său academic impecabil i-a salvat pielea și permis obținerea diplomei în inginerie mecanică, în 1904.

La 18 ani, Kirov avea deja destulă experiență politică, deși nu devenise, încă, un revoluționar de profesie. Diploma din Kazan nu-i asigura și accesul pe mai departe în universitate, așa că a trebuit să plece la Tomsk spre a-și obține acreditările necesare continuării studiilor. Ambițiile academice și politice aveau să intre, însă, într-un conflict de durată, și, de îndată ce a ajuns în orașul siberian, Kirov a început să se învârtă în cercurile social-democrate locale. Mentorul lui din Tomsk a fost nimeni altul decât Aleksandr Smirnov, responsabil cu alimentația și agricultura în primele guverne bolșevice (1919–1922; 1923–1928), apoi epurat și executat în 1938. Smirnov a fost și cel care l-a inițiat pe Kirov în activitatea conspirativă de partid și i-a folosit din plin aptitudinile tehnice.

Serghei Kirov avea să fie arestat la Tomsk în timpul reacțiilor de stradă față de masacrul Duminicii însângerate din 1905, când trupele imperiale ale țarului Nicolae al II-lea lichidau la Sankt Petersburg protestatari pașnici. Demonstrațiile au continuat pe parcursul anului și l-au găsit mereu în fruntea activităților subversive (literatură interzisă, pamflete și broșuri social-democrate, agitație). Există suficiente dovezi în favoarea concluziei că Serghei Kirov a ales să devină un revoluționar de profesie în anul 1905.

Pentru acel Kirov de dinainte de 1917, adeziunea totală la cauza revoluționară și acceptarea ideilor lui Lenin nu erau incompatibile cu o eventuală colaborare cu menșevicii. Orice altă atitudine l-ar fi făcut, oricum, de „neales” în Comitetul revoluționar din Tomsk. În niciuna din organizațiile în care a activat Kirov înainte de Revoluția din octombrie, bolșevicii nu au fost majoritari. Poate că Amy Knight avea dreptate să-l privească pe Kirov ca pe un revoluționar dintr-o spiță aparte, diferită de a lui Lenin, Stalin și alții. Deși călit el însuși în aventura războiului civil (Simon Sebag Montefiore a scris despre faptele sângeroase ale lui Kirov în Caucazul de Nord și despre uciderea câtorva mii adversari în Astrahan, pe Volga, în 1919), a păstrat mereu, chiar și după 1917, o anumită doză de moderație. Era totuși surprinzător ca tocmai acest Kirov să fie trimis să se ocupe, în 1926, de opoziția lui Zinoviev din Leningrad.

În pofida tuturor păcatelor, Kirov a avut numeroase ambivalențe față de revoluția lui Stalin. Nu știm sută la sută dacă a ajuns să fie perceput ca o amenințare la adresa tiranului, însă mulți bolșevici se vor fi simțit la fel, în varii ocazii. Important era că Serghei Mironovici urmase îndeaproape linia lui Koba în momentele esențiale și, cu siguranță, dacă se impunea, putea etala un stalinism nemilos. Vederile trimise acasă în vara anului 1934, dintr-o vacanță cu Stalin la Soci, nu trădează defel o răcire a relațiilor dintre cei doi.

În ceea ce privește circumstanțele crimei de pe 1 decembrie 1934, nu putem decât continua pe linia scenariilor care îl implică pe Stalin ca principal artizan. Din momentul în care Leonid Nikolaev (asasinul) a apăsat pe trăgaci, crima lui Kirov a devenit o senzație politică. Atât membrii de partid, cât și masele „non-partinice” au înclinat să creadă că anumiți conspiratori atentaseră la viața bosului din Leningrad. Mulți au privit moartea cu satisfacție, ceva ce merita să se întâmple pentru că regimul trădase idealurile socialiste. Este ușor de văzut cum, în atmosfera lui 1934 (opacitatea politicii la vârf, paranoia legată de conspirații și resentimentele populare în raport cu privilegiile de partid), asasinarea lui Kirov a devenit o senzație politică.

Că Stalin a folosit această crimă pentru a declanșa o sângeroasă campanie împotriva vechilor bolșevici este un lucru știut, asupra căruia nu voi insista aici. Asemeni minunatului roman ficțional istoric al lui Adam Ulam, Afacerea Kirov poate fi expediată în câteva paragrafe. Mai important pentru regretatul istoric de la Harvard este modul în care asasinarea lui Kirov continuă să bântuie, la nivel simbolic, imaginația membrilor Biroului Politic. Pentru simplul fapt că se afla în sediul partidului din Leningrad în noaptea în care Kirov a fost asasinat, personajul Mihail Kondratiev primește din partea lui Ulam „povara psihologică” a singurului martor rămas în viață.

Așa cum inspirat remarca și Richard Lourie în 1988, recenzând Afacerea Kirov pentru New York Times, acest „secret se întoarce și îl bântuie pe Kondratiev în timp ce caută [ascensiunea politică], în 1982”. O crimă transformată în stafia tuturor birourilor politice post-staliniste...

Diferența dintre versiunile lui Marx și Lenin de marxism își are originea în personalitățile lor. Karl Marx era un filosof vest-european care dorea să fie om politic. Lenin era un om politic, „un rus din cap până-n picioare”, cum l-a alintat Zinoviev, care dorea să fie și filosof.

Cele două laturi ale personalității lui Marx, politicianul și filosoful, s-au aflat într-un permanent conflict: filosoful, al cărui principiu decisiv era „îndoiește-te de toate”, îl domina, de obicei, pe omul politic.

La Lenin lucrurile stăteau puțin altfel, într-un fel aproape monolitic. Nu a avut vreun dubiu atunci când a adaptat ideile lui Marx obiectivului său: să înfăptuiască revoluția într-o țară în care modul asiatic de producție supraviețuise până în secolul XX. În felul lui pur filosofic, Lenin l-a urmat pe Engels mai degrabă decât pe Marx. În acest sens, Bertrand Russell avea dreptate să spună că Engels nu înțelesese niciodată esența materialismului marxist.

Marxismul a fost denaturat mai întâi de victoria revoluției proletare în cel mai înapoiat imperiu european, apoi de răspândirea variantei sovietice în țări europene care n-avuseseră de-a face vreodată cu cultura și civilizația rusă. Geniul politic al lui Lenin s-a tradus, de fapt, prin întărirea elementului voluntar din teoria schimbării sociale la Marx și reducerea întregii gândiri a filosofului din Trier la ideologia comunismului militant.

Ideea de partid ca organizație conspirativă a „revoluționarilor de profesie”, expusă de Vladimir Ilici în faimosul pamflet din 1902, Ce-i de făcut?, nu avea nimic de-a face cu accepțiunea marxistă a partidului ca organizație democratică de masă. Cu toate acestea, ea avea să exercite o influență colosală asupra interpretărilor ulterioare ale marxismului. Poate că nu ar trebui să uităm nici faptul că unul din principiile de bază ale teoriei lui Karl Marx era unitatea teoriei și practicii. Nimic din toate acestea nu rima cu varianta leninistă de marxism.

După Revoluția din 1917, marxism-leninismul a devenit ideologia unei dictaturi care aglutina elemente disparate de filosofie statistă („spiritul obiectiv” al lui Hegel) și tradiția uneia din cele mai teribile poliții de stat din Europa (Opricinina lui Ivan cel Groaznic). Sarcina reducerii marxismului la un instrument necesar construirii unui astfel de stat, suficient de atrăgătoare spre a suci mințile multor intelectuali occidentali vreme de jumătate de secol, i-a revenit lui Stalin.

Pentru a înfăptui această transformare, „Plăieșul urcat în Kremlin”, cum l-a numit Osip Mandelștam, avea nevoie nu doar să lichideze toată garda veche bolșevică, peste jumătate de milion de oameni, și să trimită de trei ori mai mulți în lagărele de concentrare, ci să ucidă însuși comunismul ca mișcare socială. Din acest punct de vedere, ideea urii de clasă, forța care subîntinde întreaga filosofie a lui Marx, a facilitat epurările orchestrate de Stalin.

A pune exclusiv în seama lui Stalin siluirea vieții culturale și uciderea și umilirea a milioane de suflete ar fi, însă, o simplificare. Nimeni nu trebuie să uite că Stalin a pășit pur și simplu pe drumul pe care călăuzise chiar Lenin revoluția. Vladimir Ilici a fost cel care a conceput planul ideologic al totalitarismului comunist și, pe bună dreptate, rămâne „arhitectul totalitarismului în secolului XX” (cum l-a numit comunistul american Bertram Wolfe).

Evident, pentru a transforma o ideologie a eliberării de secol XIX într-un instrument de spălare pe creier și o nouă formă de imperialism, Stalin trebuia să siluiască și mai tare marxismul, castrându-l, transformându-l într-o formulă moartă de uz comun. Au trebuit să piară enorm de mulți oameni pentru ca această variantă simplificată de marxism să funcționeze.

Partidul Comunist s-a convertit dintr-o organizație militantă într-o biserică birocratizată. Începea epoca Noului Ev Mediu. Dominația sacrului colectiv asupra secularului individ, distrugerea sferei private, teroarea și mankurtizarea, restricțiile și controlul, asfixianta atmosferă a unui stat pretins „socialist”.

Micul grup al revoluționarilor de profesie și-a consolidat pe veci poziția, iar natura permanentă a acestei caste politice a reprezentat o altă trăsătură „feudală” a noii societăți. În viața sovietică, la fel ca în toate Utopiile trecutului, factorii „religioși” au început să joace un rol important. Marxismul sovietic a încetat să mai fie obiect de studiu și a devenit adevăr dogmatic, transmis riguros, în stilul vechilor ritualuri religioase.

Fără aceste elemente de detaliu ale statului sovietic nu putem înțelege cum anume a influențat marxismul sovietic viața culturală a unor spații europene care nu cunoscuseră nici țarismul, nici ortodoxismul, nici hoardele de aur. Marxismul sovietic a devenit o „chestiune rusă” și, pentru multe din țările subjugate, o dramă de import.