În anii ’80, transformările colosale care aveau loc în Uniunea Sovietică și Europa de Est i-au făcut pe mulți occidentali să caute anumite breșe în sistemul sovietic sau, în orice caz, acele elemente care distonau în tiparul marxist-leninist. Muzica pop a părut a fi o astfel de breșă, o idee întărită și de faptul că, în pofida obiectivului general al guvernelor comuniste de a domina toate aspectele vieții sociale, cultura populară postbelică a Europei de Est a fost în mare parte influențată de modele străine (în special americane).
Din Rusia sovietică, în Ungaria, și din Polonia în Bulgaria sau România, povestea sună într-un fel similar: o înstrăinată generație tânără se refugiază în brațele muzicii occidentale, mai întâi rock, apoi heavy metal, apoi punk; în tot acest timp, aparatcicii de cursă lungă o resping drept export „decadent”, „imoral” și „otrăvitor” al imperialiștilor occidentali. Lupta dintre Lenin și Lennon pentru mințile și inimile tinerelor generații a avut multe întorsături.
Interzicerea cluburilor de noapte, a concertelor ori a muzicienilor n-a făcut decât să trimită în underground o întreagă scenă rock. Ulterior, de o manieră mai subtilă, regimurile comuniste au căutat să coopteze trupele rock mai puțin deranjante, să pună rockul în slujba socialismului. În schimbul tăierii părului, al reducerii nivelului de decibeli și al trecerii propriilor versuri prin dinții cenzurii, trupele îngăduite de stat beneficiau de ultimele echipamente și toate „avantajele” starurilor rock occidentale. În numeroase situații, publicul n-a putut fi însă înșelat... și a ales să prefere trupe radicale precum Plastic People of the Universe, în Cehoslovacia, CPg (Coitus Punk Group) în Ungaria, sau Lady Pank, în Polonia, niciuna pătată de vreo colaborare cu execrata orânduire politică.
În acest sens, succesul rock and roll-ului în Blocul sovietic poate fi privit și ca realizare a procesului democratic. Tinerii săi, mai interesați de sex, droguri și rock and roll decât de revoluția mondială, aveau să fie adevărații eroi. Revoluția rock și ideea că viața privată a individului poate fi concepută independent de stat au jucat un rol crucial (deși imposibil de estimat) în prăbușirea finală a Leviatanului comunist. Departe de a fi o creație a glasnostului, rock-ul acaparase Europa de Est încă din anii ’60, odată cu răspândirea rapidă a Beatlemaniei dincolo de „Cortina de Fier”, ca și când nici n-ar fi existat acolo.
Istoria rock poloneză și maghiară, bunăoară, a avut mai multe în comun cu Occidentul decât cu estul. Ambele țări fuseseră ani de-a rândul halte normale în turneele europene ale marilor trupe occidentale. Să ne amintim, de pildă, că Rolling Stones au concertat la—și aproape au pus pe jar—Varșovia în 1967. Și tot ambele guverne comuniste au decis să hărțuiască de timpuriu doar trupele mai provocatoare, oferind concerte și contracte de înregistrare aproape tuturor celorlalte. În anii 1970, existau circa 4.000 de trupe în Ungaria și vreo 7.000 în Polonia. Erau și singurele țări „est-europene” care au dat naștere unor puternice mișcări punk rock la sfârșitul acelui deceniu.
Cehoslovacia ar fi putut urma o traiectorie similară dacă n-ar fi existat reculul numit înăbușirea Primăverii de la Praga. Cu câțiva ani mai devreme, în 1965, Allen Ginsberg putuse avea o aventură de două luni de zile cu Praga, dusă la extaz atunci când studenții Universității Caroline l-au ales „Rege al lunii Mai”, terminată apoi abrupt prin revocarea vizei sale pe motive de homosexualitate. Asemenea idile nu mai erau posibile după 1968. Represiunea culturală a dat însă naștere unei scene underground condusă de Plastic People of the Universe. Hărțuirea guvernamentală și, în cele din urmă, procesul acestor faimoși muzicieni rock (Vratislav Brabenec ș.a.) au avut o importanță colosală în evoluția istoriei politice cehoslovace.
În Disturbing the Peace, cartea sa interviu cu Karel Hvížd̕ala, Václav Havel spunea că organizația care a condus rebeliunea împotriva regimului stalinist, deci Carta 77, s-a născut din campania de susținere a „Oamenilor de plastic”, printre ai cărei lideri de seamă se numărase chiar el. Nu cred să existe vreo dovadă mai bună a semnificației politice a rockului decât această mărturie a celui care în decembrie 1989 devenea președintele Cehoslovaciei.
Beatlemania a făcut o impresie puternică și în Uniunea Sovietică, însă relativa izolare a dus la o evoluție mai lentă. Rockerii sovietici au avut și ei de-a face cu același control guvernamental total asupra industriei muzicale. Doar muzicienii „profesioniști” aveau acces la marile evenimente și la contractele de înregistrări. La începutul anilor ’60, guvernul sovietic a decis formarea unor trupe botezate „ansambluri vocal-instrumentale”, care să performeze și înregistreze variante fade de rock and roll. Limitând zona rockului acceptabil, statul sovietic a provocat practic emergența unei scene underground extrem de active.
Super-trupa underground sovietică a anilor ’70 s-a numit Mashina Vremeni. Asemeni altora care le-au urmat, membrii ei și-au înregistrat singuri albumele, în fapt casete pasate dintr-o mână în alta, fiecare copiată de sute de ori. Paradoxul a fost acela că trupa cea mai populară din Uniunea Sovietică era, de fapt, una „neoficială”, care nu scosese niciodată vreun album, nu cântase pe vreo mare scenă și nu apăruse vreodată la televizor...
