Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913–d. 4 ianuarie 1960) a rămas un autor nepublicat în Uniunea Sovietică până în anul 1968. Marginalele ediții estoniene din Ciuma, în 1963, și Străinul, în 1967, nu făceau decât să întărească ideea că laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1957 rămânea cvasi-necunoscut cetățenilor sovietici.

În pofida acestei realități, Camus a fost atacat ocazional, în special în anii ’40 și ’50, ca propagandist al unui individualism decadent. Faptul că a devenit o țintă pentru sovietici a putut părea la început surprinzător. Camus fusese un participant activ în Rezistența franceză, iar operele sale ofereau un mesaj de speranță în mijlocul înfrângerii și disperării. În Mitul lui Sisif, bunăoară, autorul refuza abandonul rațiunii și proclama că lupta omului trebuie să continue în pofida absurdității. Tot el credea că scriitorul trebuie să fie angajat social și părea, în orice caz, mai optimist ca mulți din autorii occidentali moderni.

O privire mai atentă asupra perioadei de început a Războiului Rece ne dezvăluie însă sursele antipatiei sovietice față de acest autor. Deși se considera el însuși parte a familiei stângiste, Camus a susținut după război cauza Occidentului împotriva Uniunii Sovietice. Penița lui a fost cea care a condamnat lagărele de muncă bolșevice și intervențiile sovietice împotriva revoltei proletare din Berlinul de Est (1953) sau a răzvrătiților polonezi și maghiari (1956); tot el a vorbit în eseurile sale despre libertate politică și a criticat tirania și crimele de masă, pe care le vedea drept accesoriul inevitabil al revoluțiilor.

De partea cealaltă, în URSS, „dezghețul” anului 1956 a fost urmat rapid de „înghețul” din 1957–1959, pentru că, desigur, revoltele cu pricina l-au forțat pe Hrușciov să împingă duhul destalinizării înapoi în lampa politică. Pe acest fundal, anul 1957 și Nobelul pentru Camus au aprins scânteia unor atacuri fără precedent.

Cum arătau, de fapt, criticile sovieticilor? Camus era negat atât ca scriitor, cât și ca activist social. De asemenea, se mințea flagrant, spunându-se că autorul francez ar fi fost irelevant chiar și în Occident sau, din contră, că ar fi contat doar pentru „mica-burghezie”. Participarea sa în Rezistența franceză anti-nazistă era minimalizată sau ignorată complet. Primul roman, Străinul, era atacat pentru că ar răspândi pesimism și alienare. Ciuma era receptată cumva mai bine și percepută ca literatură antifascistă, însă și aici autorul era desființat pentru ideea că răul nu poate fi niciodată complet extirpat sau pentru sentimentul futilității luptei și impotenței umane.

4 ianuarie 1960. Albert Camus moare într-un accident de mașină.
4 ianuarie 1960. Albert Camus moare într-un accident de mașină.

Tragica moarte a lui Camus, în 1960, și Congresul al XXII-lea al PCUS din octombrie 1961 au „îndulcit” puțin această relație. Era cu mult mai ușor pentru sovietici să tolereze un eretic mort decât unul viu. În 1962, redactorul-șef al Novîi Mir anunța iminenta apariție în rusă a Ciumei, după ce aceeași revistă sovietică publicase un alt text-eveniment (O zi din viața lui Ivan Denisovici). În buna tradiție a criticii sovietice, Camus era recuperat pentru că opera sa „realistă” ar fi fost, pasămite, într-un contrast flagrant cu viziunile politice și filosofice ale autorului.

După îndepărtarea lui Hrușciov în 1964, a fost introdusă și o nouă politică culturală pentru autorii moderniști. Se dorea a fi un compromis împotriva extremelor perioadei anterioare și erau făcute anumite concesii atât „liberalilor”, cât și „conservatorilor”. În ceea ce-l privește pe Camus, acest compromis al criticii sovietice însemna că nu-i mai erau chestionate participarea în Rezistență, talentul și popularitatea în Vest, ori chiar importanța pentru istoria literaturii secolului XX.

Ciuma, Străinul și Căderea au fost publicate, cum spuneam, abia în 1968 și 1969, tot atunci apărând și mai multe din eseurile sale, inclusiv texte mai experimentale precum Recviem pentru o călugăriță, adaptarea camusiană a piesei lui Faulkner. Jurnalismul lui Camus, piesele sale de teatru și lucrările filosofice, chiar discursul său de acceptare a Premiului Nobel, au rămas însă nepublicate (adică „nepublicabile”).

De ce anume marii clasici ai modernismului occidental (și mă refer aici nu doar la Camus, ci și la Kafka, Joyce sau Proust) au fost considerați „nenecesari” într-o perioadă a sovietismului, apoi reevaluați și explicați ca „acceptabili” în alta, rămâne o întrebare legitimă.

Asimilarea acestor „corpuri străine” s-a făcut prin ceva care i-ar fi repugnat lui Camus însuși: abuz semantic! S-a spus, spre exemplu, că astfel de autori n-ar fi fost suficient de „moderniști” și că operele lor ar conține elemente mai degrabă „umaniste” și „realiste”. Erau și singurele etichete care contau cu adevărat pentru gardienii oficiali ai purității ideologice...

Născut în urmă cu 120 de ani, André Malraux (3 noiembrie 1901–23 noiembrie 1976) a fost unul din acei rarisimi indivizi care s-au identificat total, privat și public deopotrivă, cu propriul secol. Aventura extraordinară care a fost viața sa, dincolo de scintilația aparte a propriei literaturi, a inspirat probabil mai mult ca orice altă biografie franceză a secolului XX (iar când spun acest lucru mă gândesc inevitabil și la Albert Camus: nu ca la o „concurență”, ci ca la o extensie a influenței exercitate de Malraux).

Atunci când a murit, în 1976, Malraux a fost jelit atât de stânga, cât și de dreapta, însă doar în măsura în care cei care o făceau erau îndeajuns de generoși spre a-i ierta (sau eventual uita) „cealaltă” jumătate a vieții. Vorbim până la urmă de persoana care abandonase un mariaj de două decenii cu comunismul și reapăruse, mai intens și determinat ca niciodată, la brațul Generalului de Gaulle.


Dincolo de variile grile de lectură și preferințe politice, biografia sa stârnește o admirație egală prin setea de aventură a autorului, prin spectaculoasele, chiar dacă nu întotdeauna eficientele angajamente politice (Războiul Civil spaniol, Rezistența franceză) și printr-o literatură inspirată de eterna goană după transcendență și comuniune. Același „irezistibil” Malraux a fost și cel care, împrumutând de la Walter Benjamin o anumită preocupare pentru declinul aurei operei de artă, a vorbit despre nevoia unei culturi naționale și a propus drept remediu universalizarea unui așa-zis umanism estetic.

André Malraux a fost fără să vrea și un precursor. Greața lui Sartre datorează enorm primelor sale romane. Malraux a anticipat cel mai bine atmosfera existențialistă postbelică asociată cu numele lui Sartre și Camus. Teme precum iremediabila solitudine umană, nevoia absurdă de a învinge timpul, povara libertății, sfidarea morții ca expresie ultimă a existenței autentice, au fost toate anticipate de Malraux cu mult înainte ca ele să devină „modă intelectuală” (adică plictisitoare platitudini artistice). Romanele sale au cultivat o lume a sensibilităților care au dus mai apoi la existențialismul doctrinar.

În perioada interbelică, André Malraux fusese simbolul intelectualului liberal atașat revoluției comuniste și luptei împotriva fascismului. Este unul din motivele pentru care romanele din epocă interesează din punct de vedere politic. Pe de altă parte, stânga n-a fost niciodată prea entuziasmată de asocierea cu Malraux. Pentru comuniști, eroii lui Malraux nu luptau niciodată doar împotriva unei injustiții sociale anume, ci împotriva limitărilor vieții însăși și a ofensei de destin.

După război, în ultimele decenii de viață, autorul Condiției umane devenise persona non grata în mai toate conversațiile stângiste, mai puțin atunci când era luat peste picior pentru ticurile sale sau pentru apologia aspectelor mai urâte ale gaullismului. Însă Malraux devenise pentru mulți și un fel de „viciu secret”, seduși mai degrabă decât influențați, vrăjiți mai degrabă decât convinși. Stilul eliptic al lui André Malraux a fost mereu stilul complicității, care ajunge direct la cei care-i împărtășesc aceleași taine și aceleași valori. Dacă i-a „convertit” pe unii cititori, a făcut-o nu prin argumente, ci prin plăsmuirea unei lumi ficționale menită să sugereze că era într-adevăr posibil să trăiești concomitent la apogeul inteligenței, curajului și sensibilității.

Malraux a sugerat cândva că mare parte din viața sa poate fi citită în termenii dorinței de a-i face pe oameni conștienți de măreția din ei înșiși. Din acest punct de vedere, Condiția umană (1933) și Speranța (1937) au fost adevărate revelații umaniste. Dar tot el a crezut și că adevăratele cauze sunt cele pentru care merită să verși sânge și, spre deosebire de mulți alți literați, a fost el însuși pregătit să-și riște viața spre a-și valida viziunea despre ceea ce poate deveni omul.

A găsit mereu, cum numai el a știut, ocazii de a face astfel de demonstrații publice. În timpul carnagiului civil spaniol și apoi în rezistența anti-nazistă s-a dovedit a fi un lider natural, integru, inteligent, curajos, o inspirație pentru cei din jur. Pasiunea lui activistă pentru potențialul uman nu a scăzut defel după 1958, atunci când și-a lăsat deoparte cariera literară și interesele artistice spre a intra în guvernul lui de Gaulle. Acele maisons de la culture presărate pe tot cuprinsul Franței și născute din inițiativa ministrului Malraux stau mărturie pentru încrederea sa inoxidabilă în nobilele experiențe culturale.

Ca unul din cei care au trăit „dezvrăjirea” la stânga, André Malraux nu a căzut în păcatul unor tovarăși de drum care au început să strige mea culpa ori să-și denunțe vechii amici. Erorile sale, atâtea câte erau, nu se cereau căite. La un banchet moscovit, la ceasul celui mai absurd stalinism, ridicase paharul și-l închinase „marelui om care nu este cu noi, Lev Troțki”.

Pentru cei care înțeleg și respiră secolul XX, Malraux a rămas un viciu secret...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG