Marius Stan

Discrepanța dintre opinii și comportament, tipică mai degrabă pentru intelectualii societăților non-democratice, a fost și este dificil de înțeles pentru occidentali. Ei au tins mereu să se conformeze valorilor dominante și au fost prea puțin familiarizați cu situațiile în care conformismul behaviorist și nonconformismul punctelor de vedere coexistă.

Conflictul dintre comportament și opinii a reprezentat cea mai importantă trăsătură psihologică a societăților de tip sovietic. Acest antagonism a fost unul cu adevărat tragic pentru intelectuali. La rigoare, conflictul dintre atitudinile și comportamentul intelighenției a izvorât dintr-un altul, mai bazal: cel dintre anumite valori interiorizate! Niciun alt grup social sovietic n-a mai fost expus la o într-atât de puternică ciocnire a „axiologiilor”.

### Vezi și... ###

Centenar Saharov: de la bomba cu hidrogen, la „conștiința lumii”

În general, intelectualii tind să aprecieze valori precum libertatea, pluralismul, democrația, tradițiile naționale, religia. Toate s-au aflat însă într-o contradicție flagrantă cu funcționarea de facto a sistemului sovietic. Pe de altă parte, chiar mai mult decât alte grupuri, intelectualii vizează prestigiul, bunăstarea materială și puterea. Pe scurt, toate lucrurile pe care doar elita politică le putea asigura. Conflictul dintre valorile care au opus intelectualii și statul și cele „hedoniste”, care i-au împins să coopereze cu el, s-a intensificat din teama de închisoare sau a persecuției împotriva membrilor familiei.

În cele mai multe situații, valorile hedoniste, cuplate cu frica de represiune, au câștigat în fața celor care i-ar fi determinat pe intelectuali să confrunte deschis autoritățile. Perioada reacției politice care a debutat la sfârșitul anilor ’60 a ilustrat faptul că doar câțiva intelectuali și-au putut rezolva conflictul în favoarea valorilor democrației, religiei și rezistenței.

În același timp, intelectualii s-au lăsat acaparați de propriile lor dorințe de prestigiu, atât în forme oficiale, cât și neoficiale. Imaginea de sine a jucat un rol important în viața spirituală a intelectualilor, chiar mai mult decât în cazul altor grupuri mai puțin înclinate spre autoanaliză.

Începând cu 1953, odată cu demoralizarea generală a societății sovietice, cinismul a atins și această clasă socială. În anii ’60 și ’70, intelectualii au asumat chiar faptul că satisfacerea nevoilor egoiste a fost întotdeauna unul din cele mai importante mobiluri ale comportamentului uman. Iuri Trifonov a descris exemplar în romanul Timp și loc acest tip de intelectual sovietic.

### Vezi și... ###

Poetica epurării

Însă chiar și în acea perioadă de teribilă deznădejde și trădare regulată a idealurilor politice, majoritatea intelectualilor s-a ținut departe de abisul cinismului total. Au căutat să-și conserve, pe cât posibil, imaginea de sine, iar acest lucru ar fi fost imposibil dacă n-ar fi susținut, măcar la nivel declarativ, anumite valori morale.

La fel cum s-a întâmplat și cu segmente întregi ale populației sovietice, intelectualii au căutat o soluție la aceste conflicte în dezvoltarea unui palier special „mitologic” al propriei conștiințe. Mentalitatea sovietică, într-o manieră caracteristică indivizilor aparținând societăților represive, poate fi descrisă ca un model în două trepte. Primul nivel, cel pragmatic, este alcătuit din valorile care dictează comportamentul efectiv. Al doilea, cel mitologic, este implicat în prezervarea imaginii de sine și în relația cu mediul social, în special cu puterea și autoritățile.

Spre deosebire de nivelul pragmatic, valorile și convingerile care alcătuiesc palierul mitologic al conștiinței nu sunt tocmai profund interiorizate și pot fi schimbate rapid în funcție de condiții externe și alte valori noi. În același timp, valorile care au avut doar o funcție mitologică și n-au interferat în niciun fel cu comportamentul efectiv pot ajunge în timp să fie interiorizate, devenind parte a nivelului pragmatic.

### Vezi și... ###

Ambiția antropologică a bolșevismului

Aproape toate miturile pe care le-au folosit intelectualii sovietici spre a-și justifica pasivitatea (păstrând activitatea opozitivă pentru sfera privată, sau nici măcar acolo) s-au transformat în mințile multora dintre ei în convingeri de granit, care n-au mai putut fi echivalate cu simple raționalizări.

Per ansamblu, intelectualii sovietici n-au văzut diferențe majore între propriul sistem politic și cel occidental. În timp ce deplângeau neajunsurile sistemului sovietic, ei căutau totodată să înfățișeze fragilitatea democrațiilor occidentale, în special influența disproporționată a elitelor economice asupra alegerilor, mass media și altor zone esențiale ale vieții sociale. Intelectualii din această specie au fost atrași mai ales de literatura occidentală care devoala venalitatea politicienilor occidentali, precum și utilizarea coerciției și corupției în politică.

Cărțile despre Statele Unite care au fost publicate în Uniunea Sovietică la începutul anilor ’80 ignorau total avantajele sistemului democratic, însă detaliau fiecare caz de corupție guvernamentală, prezentându-i pe oficialii occidentali ca pe niște oameni cu moravuri îndoielnice.

Romanul Toți oamenii regelui de Robert Penn Warren, Interesele familiei Lockwood de John O’Hara sau nuvelele istorice ale lui Gore Vidal, care îi descriu pe părinții fondatori americani în culori nu tocmai flatante, au fost prizate cu mare entuziasm de către acești intelectuali sovietici. Filme care expuneau corupția politică americană precum Toți oamenii președintelui sau Serpico i-au atras în egală măsură și au servit ca un fel de consolare pentru propria pasivitate politică și comportament colaboraționist.

Este de notat, în fine, faptul că toate aceste cărți și pelicule au fost aprobate spre traducere și diseminare de către oficialitățile sovietice. Literatura care i-a „unit” pe acești intelectuali n-a fost însă romanul occidental, ci Demonii lui Dostoievski, o critică de secol XIX a puterii politice. În primii ani ai istoriei sovietice, acest roman clasic al literaturii universale i-a înfuriat pe mulți revoluționari, inclusiv pe Lenin și Maxim Gorki, și a fost condamnat drept un atac calomnios la adresa mișcării revoluționare din Rusia...

Franz Werfel, autorul Cântecului Bernadettei și al Celor patruzeci de zile pe Musa Dagh, s-a născut—10 septembrie 1890—și educat la Praga, vechea capitală a Boemiei, pe atunci o provincie austro-ungară.

După Primul Război Mondial, a trăit la Viena, unde s-a căsătorit cu Alma Maria Mahler, văduva faimosului compozitor Gustav Mahler, care mai fusese măritată, până la Werfel, și cu Walter Gropius (între timp, divorțați). Ascensiunea național-socialismului, sau a „pestilenței naziste”, așa cum a numit-o Werfel, l-a făcut să ia calea exilului. Cărțile lui au fost arse și interzise, și a fost dat afară din Academia Prusacă de Arte.

S-a refugiat mai întâi la Paris, însă, după căderea Franței, n-a putut evita experiența unui lagăr de concentrare francez, de unde a scăpat doar cu ajutorul underground-ului local. Rătăcind prin Franța, a ajuns și la Lourdes, unde s-a jurat să fredoneze Cântecul Bernadettei de va scăpa din ghearele dușmanilor. După o călătorie plină de riscuri, parțial la picior, a reușit să ajungă la Lisabona.De aici, se va îmbarca pe nava de linie grecească „Nea Hellas”, cu destinația America.

După mai bine de un deceniu de exil californian, Werfel și-a ridicat din nou (și pentru ultima oară) vocea, adresându-se poporului german în ziarul Bayrischer Tag. „Filosofia” drăcească a naziștilor, spunea el în articolul intitulat „Salvarea sufletelor”, implică, de asemenea, o responsabilitate comună pentru crimele și atrocitățile care l-ar face pe Diavolul însuși să se rușineze. Nu există nicio mântuire a sufletelor lor fără o reînnoire a credinței în Divin.

Ca poet liric, romancier, dramaturg și eseist, lider al expresionismului german în faza lui incipientă, Franz Werfel a reflectat în multe din cărțile sale un profund sentiment religios și o încredere inoxidabilă în unitatea spirituală a omenirii, singurul său „crez politic” fiind, în propriile-i cuvinte, „căutarea umanității pretutindeni și evitarea barbariei”.

Puternic influențat de Dostoievski și de noțiunea acestuia de „dragoste”, Werfel a folosit cuvintele starețului Zosima—„Părinții și învățătorii mei, ce este iadul? Cred că este durerea de a nu mai fi capabil să iubești”—drept moto pentru cărțile sale. Asemeni lui Dostoievski, a avut o filosofie în care toți oamenii și toate lucrurile sunt manifestări ale aceluiași spirit. Pentru el, simpla cunoaștere a acestei înrudiri spirituale ar fi trebuit să-i facă pe indivizi să se iubească unii pe alții și să adopte întreaga creație (cuvântătoare și necuvântătoare deopotrivă) cu care intră în contact.

A fost convingerea intimă a lui Werfel că o expresie universală și loială a naturii noastre „barbare” ar putea pune puțină ordine în elementele disparate ale lumii noastre, că stridentele dizarmonii pe care aceasta le conține s-ar rezolva de la sine printr-o unitate fundamentală—aspirația mai tuturor marilor religii.

O asemenea pioasă democrație a fost mereu tema poetului. Werfel a crezut într-o dragoste primitivă care să reducă prăpastia dintre Eu și Tu (vezi Martin Buber), și, în contrast semnificativ cu egocentrismul aristocratic al lui Nietzsche, a repetat mereu același dulce refren: „Wir Sind” (Noi suntem)!

Naturalețea imediată a lui Giuseppe Verdi l-a emoționat cu mult mai mult decât meditațiile discriminatorii ale lui Wagner. Franz Werfel a apărat constant revendicările democratice ale lui Juárez împotriva transgresiunilor arogante ale lui Maximilian (aluzie la piesa pe care a scris-o în 1925, despre intervenția franceză în Mexic în anii 1860). Pentru el, puterile primitive au fost condiția esențială a producerii marilor tragedii (vezi și drama în cinci acte, Cântecul caprei/Bocksgesang).

Laitmotivul operei lui Werfel—apoteoza unei iubiri democratice primitive—este invocat din nou în romanul Barbara sau pietatea. Numai că între Barbara (1929) și „Noi suntem” se întind Al Doilea Război Mondial și revoluția socială austriacă. Iar Werfel, care a fost într-un contact intim cu toate aceste evenimente, este suficient de mișcat încât să spună povestea anilor tulburi.

A încercat să ofere mereu o evaluare obiectivă a faptelor, însă abordarea etică a poetului l-a condamnat la interpretarea lor. Werfel a tunat împotriva ororilor războiului, dar a condamnat și revoluția austriacă, una care pasămite și-a dorit instaurarea democrației autentice. A înțelege de ce inima lui Werfel n-a bătut niciodată în consonanță cu ritmul revoluționar înseamnă a atinge un punct sensibil al viziunii sale despre lume (Weltanschauung).

Werfel s-a situat împotriva revoluției pentru că l-au preocupat, în primul și-n primul rând, problemele individului și nu cele ale societății. Pentru că marea sa dragoste și pasiune a fost întotdeauna individualistă și panteistă, niciodată socială...