Marius Stan

Scriitorul Viktor Nekrasov (n. 17 iunie 1911–d. 3 septembrie 1987) a trăit în interstițiile dintre generații, fiind prea bătrân pentru a aparține noului val al unora ca Evgheni Evtușenko și Andrei Voznesenski (care abia dacă depășiseră adolescența la momentul morții lui Stalin), și poate prea tânăr spre a fi socotit printre marii influenți „liberali” ai statului sovietic, precum Ilia Ehrenburg sau Konstantin Paustovski (care păstrau încă o amintire vie a epocii pre-revoluționare și își începuseră carierele înainte de Stalin).

Altfel spus, Nekrasov este reprezentativ pentru generația „de mijloc”. Abia șase ani la momentul Revoluției bolșevice, a crescut în regimul sovietic. A fost membru loial de partid din 1944 și a crezut sincer în superioritatea comunismului față de capitalism. Și totuși, Nekrasov a devenit una din cele mai puternice voci ale dezghețului cultural și unul din cei mai îndârjiți luptători pentru separarea artei (și implicit literaturii) de politică. Anti-dogmatismul și independența artistică totală, spunea el, sunt perfect congruente cu comunismul și corespund căutării adevărului și acelui sentiment de libertate și justiție pe care le conține marea tradiție a literaturii ruse.

Nekrasov s-a născut în 1911, într-o familie burgheză de medici din Kiev, orașul-decor al câtorva din operele sale, și a trăit acolo mare parte din viață. A obținut o diplomă de la Institutul de Arhitectură local, însă a studiat și dramă. Timp de patru ani după absolvire, a fost extrem de activ în teatrul din varii orașe sovietice și și-a încercat mâna ca actor de scenă și film. Abia cea din urmă chemare, aceea de scriitor, avea să-i aducă și faima.

Și-a făcut debutul în literatură la o vârstă relativ înaintată, în 1946, odată cu publicarea volumului În tranșeele Stalingradului. Romanul de război semi-autobiografic, bazat pe propria-i experiență de ofițer combatant în Bătălia de la Stalingrad, i-a adus un succes literar imediat. Deviind complet de la scriitura „ortodoxă” de război, această relatare—șocantă prin realismul ei—a evenimentelor cotidiene pe câmpul de luptă a părut ca o boare de adevăr și un nou ton al onestității și sincerității în literatura de război rusă.

Recepția entuziastă a cărții a determinat Kremlinul să-i acorde Premiul Stalin pentru literatură în 1947, în pofida stridentelor violări ale tuturor canoanelor realismului socialist. Sinceritatea limbajului, onestitatea și obiectivitatea au devenit semnele distinctive ale operei lui Nekrasov. Următoarea lui carte, În orașul natal, a apărut numai după moartea lui Stalin, în 1954. Acest al doilea roman de război atingea problemele etice ale conflagrației și impactul asupra vieții publice în general, și al familiei, în particular. Demonstrând un remarcabil curaj, Nekrasov a atins câteva zone extrem de sensibile ale conștiinței morale a poporului rus.

Volumul i-a înfuriat pe dogmatici, însă vocile lor s-au pierdut în noianul de aprecieri cu care a fost întâmpinat. Cu atât mai mare a fost interesul cititorilor pentru descrierea realistă a oamenilor simpli și a problemelor lor cotidiene. Asemeni majorității cărților sale, și aceasta s-a vândut în peste două milioane de exemplare.

Integritatea literară și curajul moral al lui Viktor Nekrasov l-au plasat în fruntea luptei pentru liberalizarea culturii sovietice în perioada de după moartea lui Stalin, devenind unul din cei mai înfocați susținători ai dezghețului. A scris cu multă competență și obiectivitate pe chestiuni legate de literatură, teatru și film, artă modernă și arhitectură, domenii pentru care a avut un interes aparte.

În 1957, într-o perioadă de relaxare hrușciovistă, Nekrasov a fost trimis într-o vizită de prietenie în Italia, cu scurte opriri în Franța și alte câteva țări occidentale. Rezultatul acestei experiențe, prima lui întâlnire cu societatea occidentală, a fost un fel de jurnal de călătorie, care mai apoi i-a deschis apetitul către acest gen literar. În anii ’50, a publicat o serie întreagă de povești și scurte povestiri, apărute în Novîi Mir și în alte reviste literare.

Kira Georgievna, una din cele mai controversate cărți din literatura rusă a anilor ’60, a apărut în 1961, când a și fost tradusă pentru prima oară în engleză. Era vorba de un scurt roman al intelighenției ruse, oglinda vieții și moravurilor cercurilor de artiști și intelectuali din Moscova și Kiev; el anunța și un nou apetit al lui Nekrasov pentru diverse probleme ale societății sovietice. Succesul i-a alarmat și înfuriat pe neo-staliniști, însă termostatul politic se afla încă în poziția „dezgheț” și au trebuit să-și amâne atacurile împotriva lui Nekrasov pentru circumstanțe mai favorabile.

În 1960, Nekrasov a fost trimis de guvernul sovietic într-o vizită de 2 săptămâni în Statele Unite, iar în 1962 a vizitat din nou Italia, la Al Doilea Congres al Societății Scriitorilor Europeni din Florența. Cele două călătorii aveau să devină cartea Ambele maluri ale oceanului. Viktor Nekrasov a găsit multe lucruri admirabile în America, dar și altele de criticat. A observat viața de pe noul continent cu un ochi atent și a comentat tot ce a văzut cu mirare, compasiune și umor.

La sfârșitul anului 1962, termostatul politic a trecut brusc în modul „îngheț” atunci când Hrușciov a început să-i amuțească pe „deviaționiști”. Toți autorii liberali au primit câte o muștruluială oficială, însă cea mai severă îi fusese rezervată lui Viktor Nekrasov. Era acuzat de „păcate” pentru Ambele maluri ale oceanului: de pildă, că ar fi predicat „obiectivismul burghez” și „coexistența ideologică pașnică alături de capitalism” sau că ar fi glorificat stilul de viață american. Nekrasov a fost singurul dintre cei admonestați care a refuzat să-și facă autocritica. A rezistat, contre vents et marées, chiar și atunci când Hrușciov l-a amenințat că-l exclude din partid. Nimic nu i s-a întâmplat lui Nekrasov. Mai mult, în plină campanie îndreptată împotriva „liberalilor”, a plecat în Franța ca oaspete al Uniunii Scriitorilor Francezi (o experiență pe care avea s-o descrie superb într-un text intitulat „O lună în Franța” și apărut în Novîi Mir doar după debarcarea lui Hrușciov).

Deși s-a aflat foarte mult în tabăra „liberală”, cel puțin până în anii ’70, când a fost exclus din partid și a emigrat în Franța, Nekrasov s-a considerat tot timpul un comunist și un scriitor sovietic. Pentru sprijinul continuu pe care i l-a acordat lui Soljenițîn și altora aflați în conflict cu autoritățile, Nekrasov a fost hărțuit și amuțit oficial, forțat în cele din urmă să ia calea exilului, în 1974...

Anii pe care i-a petrecut studiind la Berlin și la Heidelberg (1909–1915) au fost fundamentali pentru dezvoltarea intelectuală a lui Georg Lukács (1885–1971). Vorbim de o perioadă în care Germania era una din cele mai fascinante țări din punct de vedere intelectual, însă extrem de volatilă politic.

Atunci l-a citit gânditorul maghiar pe istoricul Wilhelm Dilthey și tot atunci s-a asociat cu Max Weber, Georg Simmel și o pleiadă întreagă de neokantieni și neohegelieni precum Wilhelm Windelband, Heinrich Rickert, Emil Lask sau Ernst Bloch. În 1910, Lukács și-a publicat și prima lucrare majoră, Sufletul și forma, în fapt, o colecție de eseuri pe teme ce aveau să domine opera sa de mai târziu (natura și funcția formei literare, rolul eseistului și al criticului, ideea de tipicitate și totalitate).

Evident, textul a fost scris sub zodia neokantianismului, însă, chiar și aici, autorul nu și-a putut reprima o mică „rebeliune” împotriva-i („Ceva este pentru că este și așa cum este. Este puternic și măreț și frumos pentru că este pur și simplu incomparabil și incompatibil cu orice apriorism impus de o raționalitate creatoare de ordine”). A doua și ultima mare lucrare înainte de convertirea sa la marxism la sfârșitul Primului Război Mondial a fost Teoria romanului, publicată în 1916. Ea a marcat, de altfel, și tranziția filosofului de la Kant la Hegel.

Exasperat de război, Lukács a găsit în Hegel atracția pentru „istoricizarea categoriilor estetice”. Vorbind despre el însuși la persoana a III-a, ca și cum ar fi dorit să-și afirme distanța față de textele timpurii, Georg Lukács oferea următoarea explicație: „Autorul Teoriei romanului... căutase o dialectică generală a genurilor literare bazată pe natura esențială a categoriilor estetice și formelor literare, și aspirase la o conexiune mai intimă între categorie și istorie decât cea găsită în Hegel însuși”. Sigur, până la urmă, el a găsit această „conexiune intimă” în Karl Marx, ultima și cea mai profundă influență filosofică germană asupra gândirii sale.

Importanța acestor detalii pentru dezvoltarea ulterioară a gânditorului este, cred, indubitabilă. În timpul acestei etape formative a vieții sale, Lukács a asimilat o întreagă linie cultural-intelectuală germană, care l-a purtat de la Kant la Hegel și apoi la Marx. După convertirea la marxism, în 1918, filosoful maghiar s-a angajat (cu arme și bagaje) în ceea ce s-a dovedit a fi o zbuciumată carieră politică, mai întâi pe post de vice-comisar al Poporului pentru Educație și Cultură sub efemerul guvern bolșevic al lui Béla Kun în Ungaria, apoi, din exil, ca redactor-șef al revistei Kommunismus.

Cea mai cunoscută și controversată operă a lui rămâne Istorie și conștiință de clasă, apărută în 1923 și denunțată doar un an mai târziu, la al cincilea congres mondial al Cominternului, pentru un așa-zis deviaționism „de stânga” (sau, în traducere liberă, pentru idealism excesiv). Să nu uităm că Lenin abia ce murise, în ianuarie 1924, iar principalii acuzatori ai volumului lui Georg Lukács fuseseră Zinoviev și Karl Korsch.

Deși în cele din urmă și-a abandonat el însuși cartea, Lukács avea să scrie de-a lungul anilor ’20 multe alte eseuri despre teoria și practica ideologiei comuniste, culminând cu controversatele Teze ale lui Blum, în 1928, pentru care a și fost, din nou, admonestat în cercurile cominterniste (de data aceasta, pentru deviere „de dreapta”). Tot ceea ce făcuse aici Lukács era să susțină o tranziție democratică la comunism în Ungaria sa natală, o poziție pur și simplu insuportabilă pentru suflarea bolșevică. Gânditorul a trebuit să se dezică din nou de opera sa, însă de această dată s-a și retras din munca activă de partid și s-a întors la preocupările sale mai vechi pentru estetică și filosofie.

Desigur, tranziția lui Lukács la marxism n-a fost una deloc ușoară. Parte din problemă erau atacurile sale neîncetate împotriva a ceea ce-a numit marxismul „vulgar”: determinismul științific, fatalismul economic și rigiditatea ideologică, caracteristice pentru teoria comunistă a anilor 1920 și în special pentru ascendentul Stalin. Pe de altă parte, a contat și incapacitatea lui Lukács de a reconcilia filosofia clasică germană cu propria sa lectură din Marx.

Așa cum scria chiar el în prefața la ediția din 1967 a Istoriei și conștiinței de clasă: „Ideile mele [în timpul și după război] au oscilat între achiziția marxismului și activismul politic, pe de-o parte, și constanta intensificare a preocupărilor mele pur idealiste, de cealaltă”. Chiar și așa, Lukács nu și-a repudiat în întregime opera, afirmând că în pofida tuturor accentelor anti-capitaliste romantice, idealismul pe care îl preluase de la Hegel a adus câteva contribuții la imaginea de ansamblu a unei lumi abia ieșită din criză.

Primul Război Mondial i-a accentuat lui Lukács dezgustul față de imperialismul german și l-a făcuse extrem de sceptic cu privire la mediul intelectual din acea țară. Ascensiunea lui Hitler și apoi cea de-a doua conflagrație mondială n-au făcut decât să-i intensifice aceste suspiciuni și să-i confirme, dacă vreți, convingerea că Immanuel Kant și Georg Wilhelm Friedrich Hegel nu alcătuiesc un continuum, ci sunt mai degrabă sursele unor tradiții intelectuale diametral opuse: prima, reacționară, a doua, progresistă.