Linkuri accesibilitate

Marius Stan

S-au împlinit, pe 27 septembrie, o sută de ani de la nașterea marelui regizor maghiar Miklós Jancsó (1921–2014). Pentru a înțelege metaforele politice ale filmelor lui, este necesar să ne uităm nu doar la biografia, ci și la epoca sa, la cum a fost martorul marilor evenimente traumatice ale secolului XX și a asistat la înlocuirea regimului opresiv al lui Miklós Horthy, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, printr-un regim comunist impus cu forța după o dureroasă parcelare teritorială.

Anii 1950 și ’60, cu precădere, au reprezentat așa-zisa „epocă de aur” a cinematografiei maghiare. Poate că deschizătorii de drumuri s-au numit István Szabó (83 de ani), Sándor Sára(1933–2019), Judit Elek (84 de ani), Márta Mészáros (90 de ani), Zoltán Huszárik (1931–1981) sau István Gaál (1933–2007), însă, așa cum se întâmplă adesea în marile familii artistice, ei au avut același idol: „Unchiul Miki”, cum începuse să-l numească Béla Tarr pe Jancsó spre sfârșitul vieții acestuia.

Jancsó a fost genul de persoană care a exprimat în nenumărate rânduri marea temă a secolului XX—anume că, urmând pe aceeași cale a intoleranței, vom distruge și ultimele vestigii ale umanului din noi. O temă romantică, până la urmă, și, ca orice temă romantică, denigrată de intelectuali și realiștii politici deopotrivă. N-a suportat defel violența, în special în societate, și i-a repugnat opresiunea sub orice formă. Pentru el, toată această „fizicalitate” a veacului furtunilor ideologice a reprezentat marele pericol și unul din motivele pentru care s-a apucat să facă filme.

Omul însuși a fost ilustrarea perfectă a operei sale. A fost un regizor fascinat de spectacolul puterii. Rafturile bibliotecii îi erau înțesate cu volume din Adorno, Lukács, Walter Benjamin sau Marcuse. A avut mereu acel aer de acceptare îmbinată cu fatalism. Decorurile pe care și le-a construit în propria-i viață au vorbit odată cu omul: nu-mi place epoca mea (vezi șiImagini încadrate în istorie), dar trăiesc în ea și fac ce pot mai bine!

A realizat primul său lungmetraj de ficțiune în 1958, Clopotele s-au dus la Roma. Scurt-metrajul timpuriu, Imortalitate, i-a adus un premiu la festivalul internațional din San Francisco, în 1960. A doua peliculă, Cantata (1962),considerată prima lui operă „personală”, a fost întâmpinată cu o anumită răceală în Ungaria. Anii pe care i-a petrecut între cele două producții au fost presărați cu o mulțime de experimente și și-a câștigat faima de documentarist cu o tehnică neobișnuită. După Cantata, au urmat, mult mai rapid, Drumul meu acasă (1964; autobiografic) și The Round-Up(1965), care i-a introdus numele pe piața cinematografică de limbă engleză.

A făcut apoi Roșii și albii, în 1968, despre războiul civil din Rusia în 1920. Un an mai târziu, a finalizat Liniște și strigăt, având ca temă perioada de după „Republica Consiliilor” din 1919, în Ungaria. Cele mai multe discuții avea să le stârnească însă filmul Confruntarea (1969), despre mișcarea studențească la momentul preluării comuniste a puterii în 1948–1949. Cu alte cuvinte, despre acei studenți care în 1968–1969 deveniseră deja părinți, funcționari, profesori, doctori ai statului comunist, și care nu s-au sfiit să-l „sfâșie”pe Jancsó pentru că le-ar fi zgândărit trecutul revoluționar eroic.

Lumea filmelor lui Miklós Jancsó este una închisă, cu propriile-i reguli. Fundalul lor—nesfârșitele câmpii (pustele) maghiare, cu frumusețea aceea barbară care te face să te simți închis într-un spațiu deschis. Panașul filmelor lui Jancsó este o absurditate semantică în peisajul orizontal al lui „cât vezi cu ochii”. Evident, personajele sale se împart în opresori și oprimați, și prima lui regulă este că doar unii dintre aceștiadețin puterea.

Așa cum mărturisea, cu o anumită resemnare, într-un interviu din anii ’70, într-o perioadă în care își împărțea viața între Ungaria și Italia (unde a și făcut celebrul Vicii private, virtuți publice), „pentru a supraviețui, clasa dominantă își creează întotdeauna o religie. Stalinismul a fost, și el, o religie. Știu asta pentru că am fost eu însumi un stalinist”.

Ceea ce ne sugerează Jancsó este că opresorul acționează așa cum o face pentru că puterea există doar dacă este folosită (deci, prin definiție). N-au existat multe remize în acest joc de-a șoarecele și pisica, o lecție nu doar despre Ungaria lui Miklós Jancsó, ci despre Europa de Est, în general.

Publicată pentru prima oară în urmă cu 70 de ani, în septembrie 1951, lucrarea Originile totalitarismului a Hannei Arendt rămâne una din cele mai influente texte intelectuale și la începutul acestui secol.

Adevărul este că nu au existat prea multe soluții la tribulațiile tranziției cu care s-au confruntat statele post-comuniste, iar aceste probleme au continuat să existe și după ce statele în cauză au devenit membre ale Uniunii Europene. Aspectul general al acestor probleme, care constituie, în cuvintele profesorului și prietenului Hannei Arendt, Karl Jaspers, un kairos, adică „momentul transistoric”, a fost, de fapt, și cel care a interesat-o cel mai tare pe autoarea monumentalei lucrări pe care o sărbătorim aici.

Pentru a înțelege un concept, în general, trebuie să-i cunoaștem contextul. Însă pentru a-i aprecia aportul la o teorie generală nu trebuie să-l reducem pur și simplu la contextul său. Din acest punct de vedere, Originile totalitarismului rămân, în multe feluri, cea mai mare realizare a gânditoarei, dar și cea mai greșit interpretată.

Contextul despre care vorbesc aici este că Arendt și-a scris capodopera în 1949 și a publicat-o abia în 1951. A făcut-o având cam aceeași stare de spirit pe care o avea și Orwell când a publicat 1984 (în 1949) și a făcut-o ca pe un avertisment, nu ca pe o profeție. Prefața la prima ediție începea astfel: „Două războaie mondiale într-o singură generație, separate de un neîntrerupt șir de războaie locale și revoluții, urmate de niciun tratat de pace pentru cei biruiți și niciun respiro pentru învingători, s-au soldat cu anticiparea unui al treilea război mondial între cele două puteri mondiale rămase”.

Mai mult, spre a se obliga pe sine și pe cititorii săi să vadă că scrisese cu o anumită relevanță pentru umanitate și nu profesional, pentru politologi ori istorici, Arendt a plasat deasupra lucrării un citat din același Jaspers: „Să nu cazi pradă trecutului și nici viitorului. Important este să fii cu totul prezent”. Sunt convins că Hannei Arendt i-ar fi plăcut și ceea ce-a scris Orwell în introducerea sa la Ferma animalelor: „Libertatea este dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”.

Într-un fel, viața a salvat-o pe Arendt de interiorizarea acelor rutine atât de dragi celor din științele sociale. Și-a scris cartea în felul ei, intrând în universitate târziu, când atinsese maturitatea, faima și independența. Pe de altă parte, a fost ea însăși prea puțin receptivă la circulația conceptului de „totalitarism” înainte de război. Nu a pierdut nicio literă a primei ediții încercând, în vreun fel, să justifice conceptul. Și-a schimbat atitudinea abia cu edițiile următoare, când a răspuns atât criticilor conceptului ca atare, cât și unei bruște inflații de „modele rivale”.

La drept vorbind, nu există nicio explicație pentru originile totalitarismului. Arendt n-a crezut vreo secundă, de la înălțimea poziției sale filozofice generale, că ar exista o cale progresivă, unică și necesară, către ceea ce s-a petrecut. Probabil că aici păcătuiesc și „modeliștii”, cu pretenția lor de cauzalitate, când o citesc pe Hannah Arendt. Lucrurile se întâmplă din „cauze” antecedente (evenimente, condiții, convingeri), însă nu este necesar ca ele să se întâmple.

A căuta cauzele unui fenomen nu înseamnă a-l explica, ci pur și simplu a-l înțelege mai bine. Cu alte cuvinte, a înțelege cum anume a devenit plauzibilă o ambiție seculară de transformare socială. Plauzibilă, desigur, pentru cetele de fanatici și aventurieri („boemii înarmați”, cum i-a numit ea odată), atunci când condițiile au fost întrunite... nu în sensul acestor oameni pregătindu-se pentru sau făcând revoluția, ci în termenii prăbușirii vechii ordini sociale.

Această decădere, a arătat Hannah Arendt, a fost de o natură cu totul aparte. A fost o prăbușire a tuturor așteptărilor și a capacității oamenilor de rând de a mai vedea lumea ca pe un loc rezonabil și predictibil. Arendt a arătat „cauzele” generale și chiar condițiile particulare care au dus la năruirea așteptărilor tradiționale în Germania, fie ele autoritare sau republicane, însă principala ei preocupare a fost să demonstreze intensa și teribila plauzibilitate a nazismului.

Este, poate, o explicație și pentru asimetria evidentă a cărții: trei sute de pagini despre antisemitism și apoi imperialism (cu nicio relevanță deosebită pentru comunismul lui Stalin), înaintea celor o sută cincizeci de pagini despre totalitarism, despre natura și funcționarea societății totalitare, care includ brusc atât Rusia, cât și Germania.

În a doua ediție, în faimosul epilog intitulat „Reflecții asupra Revoluției maghiare”, Hannah Arendt făcea loc, pentru prima oară, speranței că un regim totalitar, odată instaurat, poate fi distrus din interior (nu doar, așa cum i s-a întâmplat lui Hitler, printr-o intervenție externă). Tot ea lega efemerele consilii muncitorești din Budapesta anului 1956 de sovietele pe care Lenin le înființase doar pentru a le distruge mai târziu, de Comuna din Paris, de Prudhomme (mai degrabă decât de Marx ca mare teoretician social), precum și de faima istorică și unele din practicile efective ale Atenei secolului V. Sunt teme care aveau să devină extrem de importante: vorbim de turnura anarhistă a conservatorismului ei („mariajul”, așa zicând, dintre Tocqueville și Prudhomme) în Condiția umană și Gânduri despre politică și revoluție.

Arendt știa cu siguranță mai multe despre Germania decât despre Rusia. Probabil că dezechilibrul Originilor (spațiul pe care l-a alocat discuției despre Germania) a fost o greșeală strategică, însă ea n-a avut nicio legătură cu scopul general al lucrării. E ca și cum ai înțelege că Despre democrație în America era menită să dea seama pentru întregul civilizațiilor vest-europene și n-ar trebui să te plângi că Tocqueville nu a acordat un spațiu egal Franței și Angliei. El a presupus că cititorii săi știau deja destule despre aceste țări, în vreme ce America era un teritoriu virgin și reprezenta o proiecție a viitorului european.

Recitind-o astăzi pe Arendt, sunt din ce în ce mai convins că până și statura ei publică a fost subestimată. Există la autoarea Originilor o viziune asupra omului politic și social la fel de pătrunzătoare ca a unor Thomas Hobbes, G.W.F. Hegel, Stuart Mill și Karl Marx, dar, după mine, una cu mult mai flatantă pentru umanitate.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG