Vladimir Tismăneanu

La 86 de ani, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului „Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este mai activă ca oricand...

Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, stângiştii vestici şi estici prefera sa-i ignore monumentala opera. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o tema esenţială de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hubris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: „Întotdeauna am fost preocupată de acestă întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemnea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbarismului? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Feher, Ágnes Heller a sfidat, în anii '80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea „despotismului luminat” de tip Kadar, itinerariul unor Janos Kis, Gyorgy Bence, Gaspar Miklos Tamas, fără a cunoaşte gândirea precursorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară.

Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korcula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub forma de „Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic.

Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kolakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie, îl preţuia pe Andras Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre „Marxismul critic în Europa de Est” în „Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Feher, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri si Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză „Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un „endorsement” entuziast. Consider că opera filosofică a lui Ágnes Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

La Buchenwald, în anii detenției, Semprún s-a împrietenit cu Josef Frank, un comunist evreu din Cehoslovacia, ulterior unul dintre acei lideri stalinişti arestaţi şi condamnaţi la moarte în procesul Slansky din noiembrie 1952. În acel moment, Semprún era de-acum „Federico Sánchez”, membru al CC al PC Spaniol. Ulterior, a ajuns chiar membru al Biroului Politic (centrul real al puterii, aflat multă vreme la Praga și la București). A tăcut, a acceptat minciuna oficială pentru că dorea să rămână în sânul comunităţii staliniste. „Nu există salvare în afara Partidului”, această maximă a inspirat cele mai abjecte fanatisme. Într-un eseu memorialistic, apărut în 1981 în „Partisan Review”, Daniel Bell considera că traiectoria lui Semprún, de la orbire şi servitute, la clarviziune şi autonomie morală, este paradigmatică pentru dilemele intelectualului revoluţionar autentic într-un veac al atâtor abdicări ignobile şi compromisuri imorale.

A scris pe larg despre aceste lucruri în tulburătoarea sa carte „Autobiografia lui Federico Sánchez”, una dintre cele mai răscolitoare mărturii despre comunism ca religie seculară, ca mesianism politic, ori, în termenii lui Eric Voegelin, ca încercare de a imanentiza eschatonul. Tradusă în românește, „numai pentru uz intern”, în cadrul serviciului de documentare de la „Ștefan Gheorghiu”, cartea a circulat clandestin în anii '70 și '80, asemeni lucrării lui Dominique Eudes despre Războiul Civil din Grecia („Les Kapetanios”), prefațată de neo-marxistul Nikos Poulantzas.

Pentru Jorge Semprún, mistica Partidului ca încarnare a Raţiunii în Istorie era de fapt originea fanatismului de tip bolşevic. Ştia că nici Frank, nici camarazii acestuia de pe banca acuzaţilor din procesul Slansky nu au fost „agenţi ai Gestapoului”, dar a ales să tacă pentru a nu se autoexcomunica din „Biserica” numită partid comunist. Cum avea să scrie peste ani de zile: „Este aproape o platitudine faptul că secretele partidului sunt precum cadavrele oamenilor înecaţi în mare; pot să treacă ani până când să revină la suprafaţă; unele dintre ele nu vor mai ajunge niciodată la suprafaţă; vor rămâne pe veci ascunse în memoria liderilor noştri amnezici…”

Scriu aceste rânduri şi îmi amintesc de cuvintele unui alt mare apostat, romancierul Manes Sperber, atât de apropiat de Koestler, Aron şi Camus: „Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”. Nimeni nu a surprins cu o mai intensă, tragică acuitate ca Semprún mizeria etică a birocraţiei comuniste spaniole în timpurile lui Santiago Carrillo. Tocmai pentru că a fost implicat în acel angrenaj al minciunii, tocmai pentru că protestase împotriva stalinismului cronic al acelui anchilozat partid, Semprún a ştiut să diagnosticheze perfect maladiile acestui microcosmos ideologic şi politic.

Trezirea lui Jorge Semprún/Federico Sánchez a coincis cu Congresul al XX-lea al PCUS. A înţeles ipocrizia lui Carrillo, omul aparatului şi manipulatorul desăvârşit. A descris ruptura cu partidul lui Dolores Ibárruri şi Carrillo în „Autobiografia lui Federico Sánchez”. A fost exclus din PC Spaniol în 1964 împreună cu un alt eretic, Fernando Claudín. Era de-acum lămurit, trăise propriul Kronstadt, propria iluminare. A scris scenariul filmului „La guerre est finie”, regizat de Alain Resnais, despre conflictul între raţiune şi devotament, dintre realism şi fanatism în rândul sectei comuniste spaniole. Au urmat alte scenarii, inclusiv al filmului lui Costa Gavras „L’Aveu” despre procesul Slansky.

A rămas un om al stângii, dar unul categoric opus totalitarismului de orice culoare. A ajuns ministru al culturii în Spania post-dictatorială, tot aşa cum prietenul său Pavel Tigrid a ajuns ministru al culturii în Cehia postcomunistă. Federico Sánchez, militantul subteranelor marxiste, marele admirator al tânărului Lukács şi al misticii revoluţionare, a murit de fapt în anii '60. Semprún a scris o carte formidabilă despre Ramón Mercader, asasinul lui Troţki. Laitmotivul operei lui Semprún este cel al iluziilor desfigurate, al speranţelor trădate, al altruismelor batjocorite de comisarii cinici, vânătorii de revizioniști, deviaționiști și fracționiști, campionii travestiurilor și ai ipocriziei.

Despre Dolores Ibárruri, „La Pasionaria”, figura supremă a comunismului spaniol, cea pe care o venerase cândva drept „unica figură carismatică din universul său ideologic”, revenită în ţara natală după decenii de exil, Semprún a scris probabil cuvintele cele mai drepte: „S-a întors în Spania spre a muri. Va muri fără a rosti niciun cuvânt. … Aşa va fi vânturată imaginea nobilă şi severă a Pasionariei prin Spania, o statuie mută, capabilă încă, neîndoios, să evoce lacrimi de bucurie şi emoţie printre militanţii credincioşi, dar incapabilă să spună adevărul despre propriul trecut, ori adevărurile despre propria noastră istorie”. Astfel s-a si intamlat. Pasionaria a murit in noiembrie 1989, la trei zile după căderea Zidului Berlinului, fără să incalce legămantul tăcerii...

În 2002 eram la New York, bursier la Institutul „Remarque” de la NYU. Am stat îndelung de vorbă cu Tony Judt, directorul Institutului și cunoscător redutabil al istoriei comunismului european, despre Arthur London și Josef Frank, despre Semprún și Claudín, despre Carrillo și Arrabal, despre Ibárruri și José Díaz. Am vorbit despre Irene Falcón, personaj enigmatic despre care scrie Semprún în „Autobiografia lui Federico Sánchez”, soția lui Bedřich Geminder, într-o perioadă, secretara personală, vreme de decenii, a Pasionariei. Frank și Geminder au fost condamnați la moarte și spânzurați în urma procesului Slansky. London a fost condamnat pe viață, a fost eliberat, mai cu seamă în urma intervențiilor cumnatului său, Raymond Guyot, membru al Biroului Politic al PCF.

Ulterior, poate și ca o formă de expiațiune pentru tăcerea din 1952, Semprún a scris scenariul filmului „L’Aveu”, cu Yves Montand și Simone Signoret jucându-i pe Arthur London și pe Lise Ricol-London. Cotidianul comunist „L'Humanité” a denunțat filmul drept o provocare anticomunistă. În teza sa de doctorat susținută sub conducerea Manuelei Cernat, Radu F. Alexandru are un întreg capitol despre acest mare film anti-totalitar. Semprún apare ca personaj în cartea lui Manuel Vázquez Montalbán despre „Pasionaria și cei șapte pitici”. I-am dăruit cartea, în ediția franceză, lui Tony. Cum îmi spunea un prieten, dacă ar mai fi fost în viață, Tony Judt ar fi scris acum despre viața și patimile lui Federico Sánchez …