Vladimir Tismăneanu

Marx și Engels au fost departe de a practica bunele maniere în marile lor polemici. Să ne amintim tratamentul la care au fost supuși Proudhon, Bruno Bauer, Bakunin, Lassalle, Dühring. În comparație cu Lenin însă, fondatorii materialismului istoric erau niște gentlemeni. Referință obligatorie în studiile de istorie a marxismului în Rusia, memoriile lui Nikolai Valentinov (Volsky), militant bolșevic convertit la menșevism, sunt o mină de aur pentru cei care vor să pătrundă în universul mental al lui Lenin la ceasul marii schisme dintre cele două grupări rivale, deci între facțiunea ce și-a zis majoritară și cea care a fost botezată, în urma unui vot nu tocmai semnificativ în acea clipă, dar fatidic pe lungă durată, minoritară.

Insulta devine la Lenin a doua natură, îi definește identitatea, îl diferențiază de cei pe care încearcă, și adeseori reușește, să-i anihileze politic. Sudalma ține loc de argument. A fi rezonabil este, pentru Lenin, o probă de lașitate. In tribul revoluționar marxist, Lenin este campionul injuriei, al atacului ad hominem. Este măcinat, devorat, dominat de ură, de furie, de resentiment. Inamicii săi ideologici devin in demonologia leninistă dușmanii proletariatului si ai revoluției. Violența retorică extremă, de sorginte iacobină, este privită drept virtute stilistică. Ea prefigurează teroarea politică a dictaturii bolșevice.

Pentru cel adeseori supranumit Maximilien Lenin, nu putea exista o critică inocentă. Oricine se îndoia de adevărul absolut al spuselor și scrierilor sale era un oportunist incurabil aflat pe drumul fară întoarcere al renegării și, deci, al capitulării și trădării. El era cel care dicta linia partidului, iar orice rezervă in raport cu această devenea automat o deviere. Cei care deviau, erau taxați, anatemizați si, în final excomunicați, ca deviaționiști. Așa i-a privit pe liderul menșevic Iuli Martov și pe ceilalți foști camarazi de luptă social-democrată. Nu i-a iertat niciodată veteranului socialist Pavel Akselrod o formulă care s-a dovedit premonitorie: „bolșevismul ca utopie organizațională cu caracter teocratic” (v. N. Valentinov, „Encounters with Lenin”, prefață de Leonard Schapiro, Oxford University Press, 1968, p. 116). Numele lui Akselrod apare invocat ca echivalent al abjurării principiilor esențiale în lucrarea „Un pas înainte, doi pași înapoi”, moment-cheie, afirmă corect istoricul Lars Lih, în cristalizarea cosmologiei politice leniniste. Povestește Valentinov, aflat în Elveția ca emigrant politic în perioada când Lenin își redacta opusculul în 1904, cum liderul bolșevic nu-i putea ierta nici măcar o banală conversație cu Akselrod.

Pentru Lenin, totul este politic, inclusiv o discuție despre vreme. Chiliasmul bolșevic era total și totalizant, nu lăsa loc pentru nișele spațiului privat. În clipa în care îi denunța pe menșevici, scrie Valentinov, Lenin era consumat de „o ură arzătoare, nelimitată și sălbatică”. (p. 126) Să o numim transa resentimentului. În volumul „Materialism și empiriocriticism” (1909), va scrie în aceiași termeni vituperanți despre filosofii pe care îi percepea drept exponenți ai primejdiosului „idealism subiectiv” (Mach și Avenarius). Îl va stigmatiza pe Aleksandr Bogdanov pentru lipsa „vigilenței revoluționare” în plan filosofic. Iar după luarea puterii, într-un acces de furibundă agresivitate retorică, va scrie în termeni incalificabili împotriva celui pe care cândva îl venerase: teoreticianul social-democrației germane, Karl Kautsky, declarat „renegat” și acoperit de toate injuriile imaginabile. Invectivele lui Lenin întreceau cu mult atacul lui Troțki împotriva aceluiași Kautsky în lucrarea „Terorism și comunism”, republicată în anii recenți cu o introducere de Slavoj Žižek.

Dar cel mai intens, cel mai feroce l-a urât Lenin, în anii luptei acerbe pentru dominație în partidul social-democrat, pe Akimov (pseudonimul revoluționar al lui V. P. Makhnovets), un social-democrat care a surprins, printre primii (dacă nu chiar primul, cum spune Valentinov) potențialul terorist și antidemocratic al doctrinei întemeiate de Lenin în numele salvgardării marxismului ortodox. Akimov a fost singurul care a votat împotriva programului de tip iacobin propus de Plehanov și grupul de la ziarul „Iskra” din care făcea parte și Lenin. A protestat împotriva atitudinii paternaliste care făcea din proletariat un instrument al partidului, iar nu invers. Delegații la acel congres au ironizat nonsensul spuselor lui Akimov. În noiembrie 1917, nonsensul real s-a transformat în dictatură politică.

Să reținem că în 1904, cunoștințele filosofice ale lui Vladimir Ulianov erau precare. Nu-i citise nici pe Hegel, nici pe Feuerbach, sigur nu avusese acces la Fichte și Schelling, citise mult Marx, dar nu se apropiase de opera de tinerețe a acestuia, nu ajunsese să ințeleagă semnificația dialecticii. Ma îndoiesc că a citit „Sfânta familie”. „Manifestul Partidului Comunist” era pentru el literă de evanghelie. Din tradiția democrat-revoluționară rusă era marcat, mai presus de orice, de sectarismul mesianic al unor Piotr Tkaciov și Nikolai Cernîșevski. Scrisese „Ce-i de făcut?” cu gândul la cel de-al doilea, de fapt ca un omagiu pentru personajul venerat de fratele său executat în 1877. Când Valentinov i-a spus că romanul lui Cernîșevski este de fapt un schematic pamflet politic, fără nicio valoare estetică, Lenin a explodat de indignare. În Tolstoi a văzut „oglinda revoluției ruse”. Considerațiile filosofice ale lui Tolstoi îl agasau. Îl destesta pe Dostoievski și admira doar unele din scrierile lui Turgheniev. Estetic vorbind, era de un reducționism năucitor.

Pentru Lenin, decisivă era mobilizarea ideologică a proletariatului, de neconceput în absența unei avangarde compusă din intelectuali deveniți revoluționari de profesie, după modelul lui Rahmetov din romanul lui Cernîșevski. Acesta a fost rolul istoric al inteligentsiei ruse, acea clasă bazată pe indignare morală și resentiment politic (lucru demonstrat de Richard Pipes în a sa „History of the Russian Revolution”). Trecut prin experiența clandestinității revoluționare, Akimov nu accepta ideea că proletariatul este o masă de manevră pentru jocurile doctrinare ale unor ideologi fanatici. Îl interesau proletarii reali, nu arhetipurile descărnate izvorâte din patimi utopice. În Belgia, a lucrat într-o mină de cărbune pentru a putea trăi experiența vie, autentică a proletarilor. Pentru Lenin, care nu a vizitat probabil nicio fabrică în toți anii de dinainte de 1917, era vorba de ceea ce ulterior avea să denunțe, în polemicile cu Rosa Luxemburg și cu stângiștii occidentali, drept „spontaneism”. La fel de grav, a te îndoi de omnisciența avangardei leniniste însemna „lichidatorism” și „codism„ (de la rusescul „khvostism”, devierea care face partidul, pasămite, să se târască în coada clasei sociale pe care este menit de Istorie să o lumineze și să o ghideze).

În pamfletul amintit, Lenin îl stigmatizează pe „deviaționistul” Akimov fără cruțare, îl acuză de „cretinism”. Ca și în cazul lui Akselrod, nu se pune problema de a-i acorda adversarului prezumția unei minime bune credințe. Ideea nu este doar de a-l înfrânge politic, ci, cum avea să accentueze peste ani Arthur Koestler, important este să-l faci demn de dispreț, să-l umilești. Se naște astfel un stil politic de un autoritarism exacerbat, pandant retoric al ultra-centralismului organizațional. Partidul este o piramidă, organele inferioare se supun celor superioare, minoritatea acceptă fără murmur verdictul majorității, conducerea supremă este învestită cu atributul infailibilității. Îndoielile lui Akimov sunt denunțate drept tot atâtea abdicări mizerabile. „Akimovismul” este denunțat drept o patologie.

Akimov a murit în 1921, Valentinov a apucat să-l mai vadă. Între timp, modelul bolșevic triumfase în Rusia. În 1922, Lenin însuși avea să scrie o serie de texte în care părea să se ivească umbra unor îndoieli privind propria filosofie despre partid. Era prea târziu. Menșevicii, eserii, anarhiștii, fuseseră interziși și suferiseră persecuții teribile. Gruparea numită „Opoziția muncitorească”, orice critică de jos, toate formele de rezistență de la stânga fuseseră anihilate. Stihia mic-burgheză, adică lupta pentru pluralism, era privită drept un pericol mortal. Partidele democratice fuseseră interzise. În martie 1921, fusese zdrobită revolta marinarilor de la Kronstadt.

Distrugerea „devierii akimoviste”, petrecută în 1904, a fost preludiul unui modus operandi criminal la ceasul când bolșevicii aveau să preia puterea absolută în Rusia. Au creat un pattern reprodus în „democrațiile populare” de după cel de-al II-lea Război Mondial, în China maoistă, etc. Insultele proferate de Lenin la adresa menșevicilor au prefigurat eliminarea politică și chiar fizică a ereticilor (reali sau imaginari) din anii stalinismului. Ceea ce Lenin distrugea în efigie la începutul veacului XX avea să piară în realitate în sângerosul angrenaj al dictaturii partidului unic, oriunde acesta a ajuns la putere.

Despre resurecția ispitei neo-comuniste, recomand un excelent articol al profesorului Jeffrey C. Isaac de la Universitatea Indiana din Bloomington. Precizez că revista „Dissent”, unde a fost publicat, este de orientare socialist democratică. Fondată de Irving Howe si Michael Harrington, revista a fost condusă, timp de decenii, de renumitul filosof politic Michael Walzer. In „Dissent” au apărut texte esențiale de Shlomo Avineri, Lewis Coser, Cornelius Castoriadis, Ralf Dahrendorf, Claude Lefort, Agnes Heller, Gabriel Zaid, Milovan Djilas, Octavio Paz si ale altor reprezentanți ai stângii anti-totalitare.

http://www.dissentmagazine.org/article/the-mirage-of-neo-communism

Pentru o perspectiva inovatoare in interpretarea leninismului, recomand capitolul „Lenin and Bolshevism” de Lars T. Lih, in Stephen A. Smith, ed., „The Oxford Handbook of the History of Communism”, Oxford University Press, 2014, pp. 53-71.

Propoziția cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kolakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german”. Similar, am putea prefața orice discuție despre ideile lui Kolakowski cu ajutorul afirmației: Leszek Kolakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepți, Kolakowski era celebrat universal drept filozoful Solidarității, gânditorul care, alături de Papa Ioan Paul al-II-lea și dizidenții polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariția unei mișcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluție a clasei muncitoare, poate unica dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia și a declanșat transformările din 1989.

Scriitor desăvârșit și teoretician captivant, Kolakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept noblețea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetățean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci”. Ceea ce face gândirea lui Kolakowski atât de interesantă este vibranta ei viața interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale și prezența permanentă a unei perspective morale.

El a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există și nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepții „ipotezei comuniste” (de exemplu, filozoful marxist francez Alain Badiou sau excentricul gânditor sloven Slavoj Zizek), scrierile lui Kolakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează și că ideile greșite pot avea consecințe catastrofale.

Kolakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de față în maniera sa tipic sarcastică: „Ne putem imagina fericirea dar nu o putem trăi. Dacă ne imaginăm că iadul și purgatoriul nu mai există și că toate ființele umane, fiecare în parte fără excepție, au fost mântuite de Dumnezeu și se bucură de grația divină, fără absolut nicio privațiune, perfect satisfăcuți, fără să mai simtă durere sau moartea, atunci ne putem imagina că fericirea lor este reală și că necazurile și suferințele din trecut au fost uitate. O asemenea condiție poate fi imaginată, dar nu a fost cunoscută vreodată. Nu a fost cunoscută niciodată.” (pp. 214-15)

Prezentul volum (v. nota finală), care a fost tradus în mare parte de fiica filozofului, Agnieszka Kolakowska, care a și scris o pertinentă introducere, este o colecție edificatoare, și, într-adevăr impresionantă, a principalelor sale contribuții la înțelegerea naturii și valorilor stângii (radicală și democratică) în secolul douăzeci, și pentru căutarea adevărului într-o epocă a incertitudinii și a unui relativism galopant. Kolakowski și-a început itinerariul filozofic în perioada imediată de după cel de-a Doilea Război Mondial, într-o Polonie devastată de atrocitățile naziste și dominată de imperialismul sovietic.

După o scurtă perioadă în care a fost fascinat de stalinism, Kolakowski a devenit, după dispariția tiranului sovietic în 1953, principala voce a revizionismului marxist est european, un dinam intelectual extraordinar de subversiv. Ideile revizioniste au infirmat mitologia comunistă auto-justificatoare și au onorat renașterea rațiunii critice. Volumul include unele dintre cele mai incitante eseuri scrise (și interzise de cenzura comunistă) pentru a protesta împotriva constrângerilor birocratice asupra spiritului liber și împotriva perpetuării rușinoaselor minciuni despre originile și consecințele stalinismului. Citind unele dintre aceste texte, nu putem să nu remarcăm actualitatea, intensă și molipsitoare, a gândirii lui Kolakowski. Este ușor de înțeles de ce zbirii ideologici au respins ipotezele sale asupra socialismului, cu accentul lor asupra centralității drepturilor individuale și asupra respingerii pretenției de infailibilitate epistemică a partidului/stat. Nimeni nu are dreptul de a monopoliza adevărul, aceasta este esența intervenției lui Kolakowski. El a atacat noile forme de alienare politică și a protestat împotriva reprimării imaginației umane în universul asfixiant al sovietismului.

În timpul primei faze a revoltei sale intelectuale, Kolakowski s-a bazat pe scrierile din tinerețe ale lui Karl Marx. Mai târziu, a rupt cu marxismul. L-a perceput drept o raționalizare sofisticată a resentimentului social și politic, o fantasmă gigantică, cosmică a redempțiunii menită să nască noi forme de servitute. Unul dintre cele mai impresionante eseuri incluse în antologie discută rădăcinile marxiste ale stalinismului. Mulți dintre cei care se situează la stânga spectrului politic au fost (și unii sunt încă) dispuși să accepte ereditatea leninistă a stalinismului, dar consideră inacceptabilă conexiunea dintre apariția distopiei bolșevice și ideile lui Karl Marx. Kolakowski a privit cu suspiciune orice formă de determinism mecanic, nu doar în legătură cu istoria politică, dar și în raport cu istoria ideilor. El nu a pretins că marxismul dă naștere inevitabil hubrisului totalitar. Dar a găsit în marxism visul unității totale în respingerea pluralismului, premisa pentru experimentele autoritare care au urmat. Absolutismul leninist neo-iacobin și-a avut originile, conform interpretării lui Kolakowski, în repudierea absolută a statului de drept și în demonizarea proprietății private.

Volumul include unul dintre ele mai importante texte ale istoriei dezbaterilor de stânga în secolul douăzeci: răspunsul lui Kolakowski la încercarea istoricului E. P. Thompson de a disocia gândirea și practicile radicale occidentale de experiența criminală a blocului sovietic, că să nu mai spunem de China și alte experimente comuniste asiatice. Kolakowski a insistat că ca astfel de viziuni sunt, în mod fundamental, forme de fariseism. Thompson se înșela afirmând că decenii de stăpânire totalitară de inspirație marxistă în Est sunt irelevante pentru luptele occidentale în numele aceleași utopii.

Eseul se încheie cu observație melancolică, un avertisment asupra încercărilor neîncetate de a revitaliza proiectul prometeic utopic: „Egalitatea absolută poate fi realizată numai într-un regim despotic care de fapt maschează privilegiile - distruge egalitatea. Libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia duce la dominația celor mai puternici - libertatea totală se transformă în opusul său. Eficacitatea ca valoare supremă generează la rândul ei despotism, iar despotismul este ineficient economic dincolo de un anumit nivel tehnologic. Dacă repet aceste vechi truisme, o fac pentru că am impresia ca ele continuă să fie ignorate de gândirea utopică. Din acest motiv nu există nimic mai ușor pe această lume decât conceperea unei utopii” (p. 139).

În întreaga sa operă, o mărturie a căutării neobosite a demnității într-un secol în care barbaria a renăscut și regimurile totalitare au ucis milioane în numele unor minciuni ideologice fetișizate, Leszek Kolakowski a apărat eroic acele valori non-negociabile precum libertatea, civilitatea și responsabilitatea.

Leszek Kolakowski, Is God Happy? Selected Essays (London: Penguin. 2012) recenzie de Vladimir Tismăneanu publicată în International Affairs, 89:5, 2013 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob). Versiune actualizata. Cartea a apărut in românește la Curtea Veche Publishing in 2014.