Vladimir Tismăneanu

A încetat din viață un mare intelectual, un mare istoric, o mare constiință. Pentru locuitorii fostului Bloc Sovietic, numele lui Robert Conquest este cu adevărat legendar. Îmi amintesc prima mea experiență avută cu capodopera istorică a lui Conquest, „The Great Terror”. [în trad. rom., „Marea teroare”, Humanitas, 1998]. Eu am intrat în posesia ei pe la mijlocul anilor 1970, în România lui Ceaușescu, atunci când soția unui faimos disident mi-a făcut-o cadou. Acesta hotărâse să rămână în Franța și și-a îndemnat soția să-i doneze cărțile câtorva prieteni și cunoștințe. Am fost norocos să mă număr printre ei. Am citit cartea în câteva zile (și nopți). A fost într-adevăr o experiență transformatoare, devastator de edificatoare precum fusese lectura cărților lui Arthur Koestler („Întuneric la amiază”), George Orwell („1984″) sau Aleksandr Soljenițîn („Arhipelagul Gulag”).

Auzisem prima oară de analizele originale ale lui Robert Conquest asupra stalinismului la Radio Europa Liberă, în timpul transmisiunilor memorabile ale intelectualilor democrați Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În orice caz, lectura acelei enciclopedii a distructivității pe care Conquest reușise să o alcătuiască în pofida arhivelor închise, a martorilor greu de intervievat și a tuturor celorlalte obstacole create de re-stalinizarea Uniunii Sovietice după căderea lui Hrușciov din 1964, a reprezentat pentru mine un moment extraordinar, absolut tulburător.

Volumul era un autentic monument istoric, superb documentat, o mostră de erudiție inspirată de o adâncă empatie față de victime. Crescut într-o familie de foști veterani ai Războiului Civil Spaniol care își petrecuseră anii războiului mondial în URSS, am crezut că știu destule despre magnitudinea domniei terorii lui Stalin. Greșeam: cartea lui Conquest m-a făcut să înțeleg criminalitatea intrinsecă a regimului, logica sa nihilistă irezistibilă, înclinația lui perfidă către omogenizarea permanentă a societății și eliminarea oricărei deosebiri percepute, a tuturor demonilor „obiectivi” și „subiectivi”.

Dacă ar fi să numesc cărțile pe care încă le găsesc inegalabile în termenii puterii analitice, explicative și interpretative de a descrie stalinismul, aș numi „Marea Teroare” alături de contribuțiile unor Robert C. Tucker, Richard Pipes, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine și Adam Ulam. Nu e de mirare că școala revizionistă i-a numit pe unii dintre acești autori (în special pe Conquest, Malia și Pipes) drept principalii apărători ai anticomunismului liberal, după cum se spune, paradigma intelectuală antrenată de Războiul Rece. Era cu totul normal pentru autointitulații anti-anticomuniști ai erei Brejnev să-i deteste pe cei care au perceput sistemul ca fiind fundamental criminal și care au pus sub semnul întrebării aplicabilitatea unor concepte precum mobilitatea socială în examinarea masacrelor dintre elite. Acest lucru face cu atât mai remarcabilă prezența lui Stephen Cohen în volumul recenzat.

Distinsul sociolog Paul Hollander a reușit să pună laolaltă o binemeritată colecție de scrieri, reconfortant de diversă, non-encomiastică și complet onestă despre moștenirea lui Robert Conquest. Născut în 1917, poet, gânditor politic, diplomat, istoric, un adevărat spirit enciclopedic, Conquest a clădit o operă originală care a influențat generații de studenți preocupați de chestiunile sovietice, marxiste și în general revoluționare. Cartea lui Martin Amis, „Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million” (New York: Hyperion, 2002) se deschide cu următorul citat din lucrarea lui Conquest, „The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivization and the Terror-Famine”: „Am pune probabil lucrurile în perspectivă, în cazul de față, atunci când afirmăm că acțiunile însemnate aici au dus la pierderea a douăzeci de vieți omenești, nu doar pentru fiecare cuvânt, ci pentru fiecare literă din această carte”. Iar Amis adaugă amar: „Acea frază reprezintă 3.040 de vieți. Cartea are 411 pagini”.

„Political Violence” este mai mult decât colecția tradițională de ode solemne, adesea răsuflate, la adresa unui mare om de știință. Este în realitate o colecție excelentă de studii penetrante asupra conceptelor-cheie care stau la baza demersului de-o viață al lui Conquest: centralitatea violenței în escatologia revoluționară marxistă; legăturile dintre utopie, violență, ideologie și teroare; limitele și relevanța comparațiilor dintre experimentele totalitare nazist și sovietic. Așa cum a spus-o Conquest însuși într-un important eseu asupra istoriei ca teren de luptă: „Marile catastrofe ale erei noastre au fost produse de ființe umane mânate de anumite gânduri. Și astfel, întrebările esențiale ale istoriei trebuie să fie: Cum explicăm ceea ce-a fost numit ‘frenezia ideologică’ al secolului XX? Cum au reușit să prevaleze aceste aberații mentale? Care a fost categoria și condiția celor care au avut de suferit? Cine erau acești ‘Mary Mallon’ care au răspândit infecția?” („Reflections on a Ravaged Century”, New York: Norton, 2000, p. 3).

Introducerea lui Hollander oferă un set valoros de chei interpretative asupra contribuțiilor extrem de bogate și cu multe fațetate ale lui Conquest. Pentru că a scris el însuși studii remarcabile despre starea de auto-hipnoză a intelectualilor radicali (și nu numai) în timpul a ceea ce Hannah Arendt a numit cândva „furtunile ideologice ale secolului XX”, Hollander scoate în relief cu acuratețe rolul lui Conquest ca promotor al normalității etice. Biograful lui Buharin, Stephen Cohen (un admirator al operei lui Conquest în pofida multor divergențe), se concentrează asupra repatriaților post-Stalin, oameni care au supraviețuit Gulagului și au avut dificultăți în a se adapta la o societate care nu părea dornică să-și confrunte trecutul traumatic. În mod special revelatoare sunt referințele lui Cohen la nădejdea pusă de Nikita Hrușciov în câțiva vechi bolșevici, foști deținuți ai Gulagului, privind declanșarea și intensificarea campaniilor anti-Stalin.

Plecând de la opera kremlinologică a lui Conquest, Mark Kramer explorează luptele de succesiune și rivalitățile dintre elite. Kramer produce un comentariu fascinant asupra mașinațiunilor lui Lavrenti Beria în perioada de după decesul lui Stalin și a rivalităților feroce care au culminat cu căderea și executarea acestuia. Analiza lui Mark Kramer, bazată pe materiale de arhivă, confirmă întru totul examinarea profetică oferită de Conquest asupra luptelor interne dintre elitele sovietice în cartea „Power and Policy in the USSR” (New York: St. Martin’s Press, 1961).

Norman Naimark ne oferă o analiză pătrunzătoare și provocatoare a implicațiilor genocidare ale politicilor lui Stalin împotriva țărănimii și anumitor grupuri etnice. Cu prilejul unui workshop organizat la Yale de istoricul Timothy Snyder, profesorul Naimark și-a expus opiniile și a reiterat concluzia textului inclus în acest volum: „În ultimă instanță, ambele state totalitare – Germania nazistă și Rusia stalinistă – au comis genocidul, ‘crima crimelor’. În pofida prăbușirii Uniunii Sovietice și concomitentul acces mai larg la informații, știm mult mai multe despre atrocitățile naziste decât despre cele sovietice, și despre cei care le-au inițiat, organizat și dus până la capăt. Chestiunea crucială a intenționalității și a culpabilității penale în cazul sovietic poate fi tranșată definitiv printr-un acces complet la arhivele rusești și la acei responsabili care încă sunt în viață”. (p. 47)

Istorica de la Universitatea din Toronto, Lynne Viola, cândva unul din exponenții principali ai direcției revizioniste, autoarea de dată recentă a unei cărți impresionante intitulată „The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements” (New York: Oxford University Press, 2007), și-a explicat rezervele privind utilitatea acestei abordări, în special în lumina unor posibile manipulări tendențioase. Permiteți-mi să spun că am întâlnit astfel de reacții după apariția în 2006 a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pe care am prezidat-o), un document care descria stalinismul românesc drept un regim genocidar. Pentru că am citit cele mai multe dintre contribuțiile recente la dezbaterile nesfârșite pe tema Stalin, sunt convins că niciuna din principalele ipoteze avansate de Robert Conquest în scrierile sale majore nu a fost contrazisă de arhivele deschise de curând. Din contră, chiar foști revizioniști admit astăzi rolul crucial al lui Stalin în declanșarea, supervizarea, orientarea și, în cele din urmă, oprirea Marii Terori. Nu anarhia instituțională a fost cea care a dus la milioane de victime, ci mai degrabă structura de intenționalitate asociată cu viziunea lui Stalin asupra unei societăți perfect unificate și nevoia de a o curăța de „vermina” potențial înclinată spre răzvrătire.

Alte contribuții valoroase extind scopul acestei dezbateri înspre asemena chestiuni precum „Violența politică postcomunistă: Otrăvirea lui Aleksandr Litvinenko” (John B. Dunlop) și rolul mass-media în Rusia comunistă și postcomunistă (Lee Edwards). Aplaud decizia editorului de a extinde aria contribuțiilor la soarta idealurilor revoluționare în alte părți ale lumii: Mark Falcoff se concentrează asupra versiunilor latino-americane ale absurdităților marxiste; Arthur Waldron examinează dinamicile violenței politice în China comunistă; David Pryce-Jones cercetează rădăcinile violenței arabe și musulmane; etc. Imaginea care se naște din aceste incursiuni este neliniștitoare în cel mai înalt grad. De la Lenin la Mao și Guevara, acești apostoli ai colectivismului utopic erau posedați de fervoare revoluționară.

Leszek Kołakowski are prin urmare dreptate: nihilismul comunist este legat de disprețul demonilor lui Dostoievski pentru drepturile individuale și exaltarea lor nesăbuită a virtuților catartice ale violenței. În scrierile sale despre devastatul secol XX, Conquest a scos în evidență tocmai această atracție trainică a intelectualilor rebeli pentru un univers ermetic al certitudinilor nedemonstrabile empiric și totuși irezistibil de contagioase.

Permiteți-mi să spun că într-o vreme în care mulți erau gata să închidă ochii și să susțină, implicit sau explicit, narațiunile leniniste autojustificatoare despre alegoriile cu ouă și omlete, Robert Conquest a apărat onoarea sovietologiei. Pentru el nu exista nicio îndoială că milioane de oameni, nu doar „sute de mii”, au pierit în vortexul universului terorist. Nu s-a îndoit niciodată de unicitatea Holocaustului ca oroare supremă a unei epoci abominabile, dar a insistat pe trăsăturile teroriste monstruoase ale bolșevismului în variile sale incarnări. Pentru Conquest, așa cum demonstrează cu tărie acest volum mișcător, răul nu este o categorie pe care oamenii de știință ar trebui să o evite dacă doresc să înțeleagă anii cataclismelor generate ideologic.

(traducere de Marius Stan)

Paul Hollander, ed., „Political Violence: Belief, Behavior, and Legitimation” (New York: Palgrave Macmillan, 2008). 258 pp. Recenzia de mai sus a aparut in 2009 in revista “Society”.

Poemul lui Robert Conquest, „George Orwell” (1969)

Moral and mental glaciers melting slightly
Betray the influence of his warm intent.
Because he taught us what the actual meant
The vicious winter grips its its prey less tightly.

Not all were grateful for his help, one finds,
For how they hated him, who huddled with
The comfort of a quick remedial myth
Against the cold world and their colder minds.

We die of words. For touchstones he restored
The real person, real event or thing;
–And thus we see not war but suffering
As the conjunction to be most abhorred.

He shared with a great world, for greater ends,
That honesty, a curious, cunning virtue,
You share with just the few who don’t desert you,
A dozen writers, half-a dozen friends.

A moral genius. And thuth-seeking brings
Sometimes a silliness we view askance,
Like Darwin playing his bassoon to plants;
He too had lapses, but he claimed no wings.

While those who drown a truth’s empiric part
In dythiramb or dogma turn frenetic;
–Than whom no writer could be less poetic
He left this lesson for all verse, all art.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-sovietolog-lectia-lui-adam-ulam-1922-2000/

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

http://www.contributors.ro/cultura/infernalul-secol-xx-teratologie-si-ideologie/

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-comunism-teroare-si-iluzia-salvarii/

http://news.stanford.edu/news/2010/august/conquest-historian-poet-081610.html

http://www.nydailynews.com/news/justice-story/typhoid-mary-carrier-death-article-1.1398166

Terxtul de mai sus este versiunea actualizată a articolului meu despre Robert Conquest apărut pe „Contributors” in octombrie 2014.

Jorge Semprún a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică. Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în „Dumnezeul tenebrelor”, deci în religia politică a comunismului.

Născut în 1923 într-o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil Spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de „Fenomenologia spiritului”, cititor pasionat al cărții eretice a tânărului Lukács „Geschichte und Klassenbewusstsein”, participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprún a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în „Le grand voyage” (carte tradusă în românește, în 1963, de A. E. Baconsky) și „L’écriture ou la vie” (dăruită de sora ei, Cristina Luca Boico, aceasta a fost ultima carte pe care o citea mama mea înainte de a se stinge din viață, la Haifa, în anul 2000). O biografie a lui Semprún se intitulează, cât se poate de nimerit, „L’écriture ou la vie”. A fost fascinat, ca și Koestler, de ceea ce putem numi limbajul secret al destinului. Pentru Semprún, memoria totalitarismului a fost o veritabilă obsesie, laitmotivul reflecțiilor sale despre Răul radical.

Răni deschise

Aș aminti că, în mai 2005, Semprún urma să participe la conferința „Open Wounds” despre comunism și fascism, organizată la Einstein Forum din Potsdam de către Tony Judt și Susan Neiman. N-a mai ajuns, răcise grav cu o lună mai devreme când luase cuvântul la Buchenwald, la ceremonia aniversării eliberării lagărului. Mi-a părut extrem de rău, mai ales că mă simțeam destul de singur acolo. Fusese invitat, între alții, Stéphane Courtois, dar n-a venit în semn de dezaprobare a prezenței lui Markus (Mischa) Wolf, fostul șef al serviciului de informații externe al RDG, omul implicat direct în marile afaceri de spionaj din anii Războiului Rece, prototipul probabil al personajului Carla din „The Spy Who Came in from the Cold” de John le Carré, care a vorbit, fără urmă de căință, fără urmă de remușcare, surâzând condescendent, cu figura sa de playboy fanat, despre
„noblețea idealurilor socialiste” trădate, n’est-ce pas, de Stalin, Ulbricht și Honecker.

Mischa Wolf știa tot, dar refuza să se despartă de himera ideologică. Crescuse la Moscova, fusese prieten cu fiul lui Louis Fischer, corespondentul american care, după ruptura cu comunismul, ajunsese unul dintre autorii volumului colectiv „The God that Failed”, alături de Arthur Koestler, André Gide, Ignazio Silone și Richard Wright. Știa ce scrisese Margarete Buber-Neumann, fosta noră a lui Martin Buber, prietena Milenei Jesenská, despre lagărele staliniste și naziste, despre Kolyma și Ravensbrück. Îmi pot imagina ce i-ar fi replicat Semprún. În chip ironic, Wolf rămânea atașat veștedei utopii marxiste, asemeni acelei anticomuniste militante, Ruth Fischer (născută Elfriede Eisler), a cărei biografie a scris-o istoricul german Mario Kessler. Frații lui Ruth Fischer au fost comuniști fanatici: compozitorul Hans Eisler, prieten cu Brecht, a scris muzica imnului de stat al RDG, activistul Gerhard Eisler a fost implicat în spionajul sovietic în Statele Unite, a ajuns în Germania de Est unde a fost unul dintre propagandiștii cei mai înfocați. Când se referea la ei, Ruth spunea: ex-frații mei.

Partenerul lui Ruth Fischer, Arkadi Maslow, asemeni ei un adversar declarat al lui Stalin, fusese ucis de agenții GPU în 1940, la Havana. Exact în anul când Ramón Mercader l-a ucis cu o toporișcă pe Lev Troțki, în vila ultra-baricadată și formidabil păzită în care acesta locuia la Coyoacán, în Mexico City. Era pe 20 august 1940, Troțki tocmai terminase să-și hrănească iepurii, urcaseră împreună în biroul în care autorul „Revoluției trădate” dicta ultima sa carte, rămasă neterminată, biografia lui Stalin. La colțul străzii așteptau într-o mașină, pregătiți să-l preia pe falsul Jacques Mornard, mama sa, Caridad Mercader, și iubitul ei, organizatorul operațiunii „Mama”, de lichidare a mega-rivalului lui Stalin, colonelul GPU, Leonid Eitingon.

Scenariul pregătit cu grijă și aprobat personal de Lavrenti Beria a eșuat. Mercader a fost imobilizat de către bodyguarzii din clădire, apoi arestat și condamnat la douăzeci de ani de temniță în Mexic. După eliberare a ajuns în Cuba, apoi la Praga, în fine, la Moscova. Pe 8 iunie 1961, președintele Prezidiului Sovietului Suprem, Leonid Brejnev, l-a primit la Kremlin pe asasinul fondatorului Armatei Roșii și, în cadrul unei ceremonii secrete, l-a decorat cu ordinul Lenin și i-a acordat titlul de „Erou al Uniunii Sovietice” pentru „curajul dovedit în îndeplinirea unei misiuni speciale”. Îmbibată de sânge, pasiunea revoluționară a lui Lev Davidovici se încheia tocmai într-o baltă de sânge. Una din cărțile mele favorite rămâne romanul lui Semprún „La Deuxième Mort de Ramón Mercader”…

Noroc că erau prezenți la conferința de la Potsdam, între alții, Tony Judt, Jan Gross și Timothy Snyder, care au insistat asupra similitudinilor dintre totalitarismele veacului al XX-lea. Am și acum o fotografie cu Tim Snyder, Eric Hobsbawm și cu mine făcută într-o seară într-un restaurant din Potsdam: am vorbit mult acolo despre Războiul Civil din Spania, despre Isaiah Berlin, despre Kołakowski, despre soarta marxismului în secolul pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice. Am citit în „The New Republic” o recenzie a cărții despre Marx și marxism de Hobsbawm scrisă de distinsul filosof politic John Gray. Cartea a fost analizată în „Times Literary Supplement” de Charles King. Marele istoric al revoltelor din secolele al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea se dovedește în continuare nedoritor de a evalua efectele catastrofei sociale, economice, ecologice și morale comuniste pentru interpretarea „umanismului marxist”.

Asemeni unui Isaac Deutscher, Hobsbawm a refuzat să renunțe la iluziile marxizante, parte a propriei formule intelectuale adoptată în urmă cu decenii și conservată contre vents et marées. Itinerariul intelectual și politic al lui Jorge Semprún a fost cu totul diferit: a plecat dinspre stânga stalinizată și a ajuns la o emancipare totală de amăgirile și miturile comuniste.