Vladimir Tismăneanu

Propoziția cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kolakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german”. Similar, am putea prefața orice discuție despre ideile lui Kolakowski cu ajutorul afirmației: Leszek Kolakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepți, Kolakowski era celebrat universal drept filozoful Solidarității, gânditorul care, alături de Papa Ioan Paul al-II-lea și dizidenții polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariția unei mișcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluție a clasei muncitoare, poate unica dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia și a declanșat transformările din 1989.

Scriitor desăvârșit și teoretician captivant, Kolakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept noblețea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetățean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci”. Ceea ce face gândirea lui Kolakowski atât de interesantă este vibranta ei viața interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale și prezența permanentă a unei perspective morale.

El a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există și nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepții „ipotezei comuniste” (de exemplu, filozoful marxist francez Alain Badiou sau excentricul gânditor sloven Slavoj Zizek), scrierile lui Kolakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează și că ideile greșite pot avea consecințe catastrofale.

Kolakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de față în maniera sa tipic sarcastică: „Ne putem imagina fericirea dar nu o putem trăi. Dacă ne imaginăm că iadul și purgatoriul nu mai există și că toate ființele umane, fiecare în parte fără excepție, au fost mântuite de Dumnezeu și se bucură de grația divină, fără absolut nicio privațiune, perfect satisfăcuți, fără să mai simtă durere sau moartea, atunci ne putem imagina că fericirea lor este reală și că necazurile și suferințele din trecut au fost uitate. O asemenea condiție poate fi imaginată, dar nu a fost cunoscută vreodată. Nu a fost cunoscută niciodată.” (pp. 214-15)

Prezentul volum (v. nota finală), care a fost tradus în mare parte de fiica filozofului, Agnieszka Kolakowska, care a și scris o pertinentă introducere, este o colecție edificatoare, și, într-adevăr impresionantă, a principalelor sale contribuții la înțelegerea naturii și valorilor stângii (radicală și democratică) în secolul douăzeci, și pentru căutarea adevărului într-o epocă a incertitudinii și a unui relativism galopant. Kolakowski și-a început itinerariul filozofic în perioada imediată de după cel de-a Doilea Război Mondial, într-o Polonie devastată de atrocitățile naziste și dominată de imperialismul sovietic.

După o scurtă perioadă în care a fost fascinat de stalinism, Kolakowski a devenit, după dispariția tiranului sovietic în 1953, principala voce a revizionismului marxist est european, un dinam intelectual extraordinar de subversiv. Ideile revizioniste au infirmat mitologia comunistă auto-justificatoare și au onorat renașterea rațiunii critice. Volumul include unele dintre cele mai incitante eseuri scrise (și interzise de cenzura comunistă) pentru a protesta împotriva constrângerilor birocratice asupra spiritului liber și împotriva perpetuării rușinoaselor minciuni despre originile și consecințele stalinismului. Citind unele dintre aceste texte, nu putem să nu remarcăm actualitatea, intensă și molipsitoare, a gândirii lui Kolakowski. Este ușor de înțeles de ce zbirii ideologici au respins ipotezele sale asupra socialismului, cu accentul lor asupra centralității drepturilor individuale și asupra respingerii pretenției de infailibilitate epistemică a partidului/stat. Nimeni nu are dreptul de a monopoliza adevărul, aceasta este esența intervenției lui Kolakowski. El a atacat noile forme de alienare politică și a protestat împotriva reprimării imaginației umane în universul asfixiant al sovietismului.

În timpul primei faze a revoltei sale intelectuale, Kolakowski s-a bazat pe scrierile din tinerețe ale lui Karl Marx. Mai târziu, a rupt cu marxismul. L-a perceput drept o raționalizare sofisticată a resentimentului social și politic, o fantasmă gigantică, cosmică a redempțiunii menită să nască noi forme de servitute. Unul dintre cele mai impresionante eseuri incluse în antologie discută rădăcinile marxiste ale stalinismului. Mulți dintre cei care se situează la stânga spectrului politic au fost (și unii sunt încă) dispuși să accepte ereditatea leninistă a stalinismului, dar consideră inacceptabilă conexiunea dintre apariția distopiei bolșevice și ideile lui Karl Marx. Kolakowski a privit cu suspiciune orice formă de determinism mecanic, nu doar în legătură cu istoria politică, dar și în raport cu istoria ideilor. El nu a pretins că marxismul dă naștere inevitabil hubrisului totalitar. Dar a găsit în marxism visul unității totale în respingerea pluralismului, premisa pentru experimentele autoritare care au urmat. Absolutismul leninist neo-iacobin și-a avut originile, conform interpretării lui Kolakowski, în repudierea absolută a statului de drept și în demonizarea proprietății private.

Volumul include unul dintre ele mai importante texte ale istoriei dezbaterilor de stânga în secolul douăzeci: răspunsul lui Kolakowski la încercarea istoricului E. P. Thompson de a disocia gândirea și practicile radicale occidentale de experiența criminală a blocului sovietic, că să nu mai spunem de China și alte experimente comuniste asiatice. Kolakowski a insistat că ca astfel de viziuni sunt, în mod fundamental, forme de fariseism. Thompson se înșela afirmând că decenii de stăpânire totalitară de inspirație marxistă în Est sunt irelevante pentru luptele occidentale în numele aceleași utopii.

Eseul se încheie cu observație melancolică, un avertisment asupra încercărilor neîncetate de a revitaliza proiectul prometeic utopic: „Egalitatea absolută poate fi realizată numai într-un regim despotic care de fapt maschează privilegiile - distruge egalitatea. Libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia duce la dominația celor mai puternici - libertatea totală se transformă în opusul său. Eficacitatea ca valoare supremă generează la rândul ei despotism, iar despotismul este ineficient economic dincolo de un anumit nivel tehnologic. Dacă repet aceste vechi truisme, o fac pentru că am impresia ca ele continuă să fie ignorate de gândirea utopică. Din acest motiv nu există nimic mai ușor pe această lume decât conceperea unei utopii” (p. 139).

În întreaga sa operă, o mărturie a căutării neobosite a demnității într-un secol în care barbaria a renăscut și regimurile totalitare au ucis milioane în numele unor minciuni ideologice fetișizate, Leszek Kolakowski a apărat eroic acele valori non-negociabile precum libertatea, civilitatea și responsabilitatea.

Leszek Kolakowski, Is God Happy? Selected Essays (London: Penguin. 2012) recenzie de Vladimir Tismăneanu publicată în International Affairs, 89:5, 2013 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob). Versiune actualizata. Cartea a apărut in românește la Curtea Veche Publishing in 2014.

Tema responsabilității pentru crimele genocidare este una dintre cele mai fierbinți. La Curtea Veche Publishing a apărut în 2008, în cadrul colecției 'Constelații', în traducerea lui Catrinel Pleșu, volumul Slavenkăi Drakulić, "N-ar face rău nici unei muște". Cartea se menține de o ardentă actualitate. În cuvintele sale de susținere, Andrei Pleșu scrie despre 'farmecul sângeros' al volumului: 'Slavenka e în același timp tandră și intransigentă, înțelegătoare și nemiloasă. Suita de portrete pe care o oferă echivalează cu o întreagă bibliotecă de etică sau de filosofie a istoriei'. Cartea binecunoscutei scriitoare și ziariste croate, care trăiește acum în Suedia, este o invitație la reflecție asupra destinului puterii și pasiunilor tribalist-nihiliste în secolul lagărelor de concentrare. Trebuie făcută o importantă precizare: autoarea croată a fost o critică acerbă a regimului generalului Franjo Tudjman, fiind atacată, împreună cu alte intelectuale democratice, drept una dintre 'vrăjitoarele din Zagreb'.

Pășind pe urmele celebrei gânditoare politice Hannah Arendt, autoarea ne ajută să înțelegem fenomenele de rinocerizare atât de specifice universului totalitar. Această apariție editorială este inedită deoarece este consacrată proceselor din cadrul Tribunalului Internațional de la Haga împotriva celor acuzați de a fi comis crime împotriva umanității în timpul războaielor ce au urmat dezintegrării Iugoslaviei. În pofida interesului imens față de acest subiect, în România există foarte puțină literatură disponibilă pentru descifrarea complexităților fenomenelor implicate de asumarea și judecarea genocidului din Europa de Sud-Est.

Pornind de la conceptul arendtian de 'banalitate a răului', Drakulić ne oferă un tablou al aparentei normalități a criminalilor de război. Într-un articol publicat în Dilema Veche, Slavenka Drakulić reafirma perplexitatea provocată de prejudecata încetățenită legată de necesitatea unei devianțe evidente în identificarea făptașilor actului genocidar. Ea scrie: 'Criminalii de război se trag din toate straturile societății, au tot soiul de biografii. Sunt academicieni, scriitori sau mecanici, chelneri, funcționari de bancă sau țărani. E greșită... premisa că oamenii educați, sofisticați - pentru Dumnezeu, artiști! - au standarde morale superioare, mai înalte decât cele ale oamenilor de rând. Si apoi, iarăși și iarăși, vedem că din punct de vedere etic și moral ei nu se deosebesc de noi'. Ambivalența naturii umane, balanța fragilă dintre decență și monstruozitate sunt realități inevitabile, dar ele nu implică resemnare ori capitulare. Eseista croată atrage atenția asupra faptului că 'ființele umane pot la fel de bine să producă răul sau binele. Dar avem posibilitatea de a alege.' Politica urii și a exterminismului reprezintă opțiunile care consacră Răul. Urmând această cale, personaje banale pot deveni peste noapte asasini sadici. În contextul destrămării structurilor unei societăți, extremismul nu poate avea ca rezultat decât gropi comune.

În același timp însă, existența și ascensiunea politică a unor indivizi precum Miloșevici, Tudjman, Karadjici, Mladici sau Zeljko Raznatovici "Arkan" sunt și expresia unei patologii genocidare colective. Miloșevici a fost ales de trei ori de sârbi, Tudjman a murit președinte, iar Karadjici este imposibil de etichetat drept un sociopat izolat. Arestarea și judecarea liderilor politici și militari implicați în carnagiul din fosta Iugoslavie sunt, conform autoarei croate, o șansă de a întoarce 'o pagină care nu este albă'. Tribunalul Internațional de la Haga a fost, este și va fi în continuare o arenă unde se poate afla adevărul. Cu ajutorul acestei arbitrări din exterior, sârbii, croații, bosniacii pot continua dificilul proces de asumare a unui trecut vinovat, dar și traumatic.

În intervenția sa cu ocazia arestării lui Karadjici, scriitoarea croată remarca: 'Fără adevăr nu există dreptate, dar în situația acestor războaie, dacă nu se va face dreptate nu vom afla adevărul'. Acest postulat este aplicabil oricărei experiențe, în secolul XX, de crime împotriva umanității. În cazul României, este fundamental procesul de analiză a fenomenului totalitar comunist. Nu numai pentru a găsi vinovați, care sunt încă printre noi, dar, în primul rând, pentru a ne asuma responsabilitatea față de propriul trecut. Rostirea adevărului aduce cu sine procesul de reflecție și expiațiune care ne împiedică să ne refugiem în indiferență, cinism și stupidă bonomie. 'Banalitatea răului' nu înseamnă normalitate. Fetișizată conceptual, ea reprezintă o capcană întinsă observatorului, paralizându-i capacitatea de a percepe permanenta încălcare a drepturilor umane, anihilarea demnității și libertății individuale. Lecția fundamentală pe care o propune volumul Slavenkăi Drakulić este aceea că aparenta placiditate, chipul anost al monstrului nu trebuie să ne facă să uităm permanenta sa situație de ilegitimitate și criminalitate.