Vladimir Tismăneanu

La Buchenwald, în anii detenției, Semprún s-a împrietenit cu Josef Frank, un comunist evreu din Cehoslovacia, ulterior unul dintre acei lideri stalinişti arestaţi şi condamnaţi la moarte în procesul Slansky din noiembrie 1952. În acel moment, Semprún era de-acum „Federico Sánchez”, membru al CC al PC Spaniol. Ulterior, a ajuns chiar membru al Biroului Politic (centrul real al puterii, aflat multă vreme la Praga și la București). A tăcut, a acceptat minciuna oficială pentru că dorea să rămână în sânul comunităţii staliniste. „Nu există salvare în afara Partidului”, această maximă a inspirat cele mai abjecte fanatisme. Într-un eseu memorialistic, apărut în 1981 în „Partisan Review”, Daniel Bell considera că traiectoria lui Semprún, de la orbire şi servitute, la clarviziune şi autonomie morală, este paradigmatică pentru dilemele intelectualului revoluţionar autentic într-un veac al atâtor abdicări ignobile şi compromisuri imorale.

A scris pe larg despre aceste lucruri în tulburătoarea sa carte „Autobiografia lui Federico Sánchez”, una dintre cele mai răscolitoare mărturii despre comunism ca religie seculară, ca mesianism politic, ori, în termenii lui Eric Voegelin, ca încercare de a imanentiza eschatonul. Tradusă în românește, „numai pentru uz intern”, în cadrul serviciului de documentare de la „Ștefan Gheorghiu”, cartea a circulat clandestin în anii '70 și '80, asemeni lucrării lui Dominique Eudes despre Războiul Civil din Grecia („Les Kapetanios”), prefațată de neo-marxistul Nikos Poulantzas.

Pentru Jorge Semprún, mistica Partidului ca încarnare a Raţiunii în Istorie era de fapt originea fanatismului de tip bolşevic. Ştia că nici Frank, nici camarazii acestuia de pe banca acuzaţilor din procesul Slansky nu au fost „agenţi ai Gestapoului”, dar a ales să tacă pentru a nu se autoexcomunica din „Biserica” numită partid comunist. Cum avea să scrie peste ani de zile: „Este aproape o platitudine faptul că secretele partidului sunt precum cadavrele oamenilor înecaţi în mare; pot să treacă ani până când să revină la suprafaţă; unele dintre ele nu vor mai ajunge niciodată la suprafaţă; vor rămâne pe veci ascunse în memoria liderilor noştri amnezici…”

Scriu aceste rânduri şi îmi amintesc de cuvintele unui alt mare apostat, romancierul Manes Sperber, atât de apropiat de Koestler, Aron şi Camus: „Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”. Nimeni nu a surprins cu o mai intensă, tragică acuitate ca Semprún mizeria etică a birocraţiei comuniste spaniole în timpurile lui Santiago Carrillo. Tocmai pentru că a fost implicat în acel angrenaj al minciunii, tocmai pentru că protestase împotriva stalinismului cronic al acelui anchilozat partid, Semprún a ştiut să diagnosticheze perfect maladiile acestui microcosmos ideologic şi politic.

Trezirea lui Jorge Semprún/Federico Sánchez a coincis cu Congresul al XX-lea al PCUS. A înţeles ipocrizia lui Carrillo, omul aparatului şi manipulatorul desăvârşit. A descris ruptura cu partidul lui Dolores Ibárruri şi Carrillo în „Autobiografia lui Federico Sánchez”. A fost exclus din PC Spaniol în 1964 împreună cu un alt eretic, Fernando Claudín. Era de-acum lămurit, trăise propriul Kronstadt, propria iluminare. A scris scenariul filmului „La guerre est finie”, regizat de Alain Resnais, despre conflictul între raţiune şi devotament, dintre realism şi fanatism în rândul sectei comuniste spaniole. Au urmat alte scenarii, inclusiv al filmului lui Costa Gavras „L’Aveu” despre procesul Slansky.

A rămas un om al stângii, dar unul categoric opus totalitarismului de orice culoare. A ajuns ministru al culturii în Spania post-dictatorială, tot aşa cum prietenul său Pavel Tigrid a ajuns ministru al culturii în Cehia postcomunistă. Federico Sánchez, militantul subteranelor marxiste, marele admirator al tânărului Lukács şi al misticii revoluţionare, a murit de fapt în anii '60. Semprún a scris o carte formidabilă despre Ramón Mercader, asasinul lui Troţki. Laitmotivul operei lui Semprún este cel al iluziilor desfigurate, al speranţelor trădate, al altruismelor batjocorite de comisarii cinici, vânătorii de revizioniști, deviaționiști și fracționiști, campionii travestiurilor și ai ipocriziei.

Despre Dolores Ibárruri, „La Pasionaria”, figura supremă a comunismului spaniol, cea pe care o venerase cândva drept „unica figură carismatică din universul său ideologic”, revenită în ţara natală după decenii de exil, Semprún a scris probabil cuvintele cele mai drepte: „S-a întors în Spania spre a muri. Va muri fără a rosti niciun cuvânt. … Aşa va fi vânturată imaginea nobilă şi severă a Pasionariei prin Spania, o statuie mută, capabilă încă, neîndoios, să evoce lacrimi de bucurie şi emoţie printre militanţii credincioşi, dar incapabilă să spună adevărul despre propriul trecut, ori adevărurile despre propria noastră istorie”. Astfel s-a si intamlat. Pasionaria a murit in noiembrie 1989, la trei zile după căderea Zidului Berlinului, fără să incalce legămantul tăcerii...

În 2002 eram la New York, bursier la Institutul „Remarque” de la NYU. Am stat îndelung de vorbă cu Tony Judt, directorul Institutului și cunoscător redutabil al istoriei comunismului european, despre Arthur London și Josef Frank, despre Semprún și Claudín, despre Carrillo și Arrabal, despre Ibárruri și José Díaz. Am vorbit despre Irene Falcón, personaj enigmatic despre care scrie Semprún în „Autobiografia lui Federico Sánchez”, soția lui Bedřich Geminder, într-o perioadă, secretara personală, vreme de decenii, a Pasionariei. Frank și Geminder au fost condamnați la moarte și spânzurați în urma procesului Slansky. London a fost condamnat pe viață, a fost eliberat, mai cu seamă în urma intervențiilor cumnatului său, Raymond Guyot, membru al Biroului Politic al PCF.

Ulterior, poate și ca o formă de expiațiune pentru tăcerea din 1952, Semprún a scris scenariul filmului „L’Aveu”, cu Yves Montand și Simone Signoret jucându-i pe Arthur London și pe Lise Ricol-London. Cotidianul comunist „L'Humanité” a denunțat filmul drept o provocare anticomunistă. În teza sa de doctorat susținută sub conducerea Manuelei Cernat, Radu F. Alexandru are un întreg capitol despre acest mare film anti-totalitar. Semprún apare ca personaj în cartea lui Manuel Vázquez Montalbán despre „Pasionaria și cei șapte pitici”. I-am dăruit cartea, în ediția franceză, lui Tony. Cum îmi spunea un prieten, dacă ar mai fi fost în viață, Tony Judt ar fi scris acum despre viața și patimile lui Federico Sánchez …

A încetat din viață un mare intelectual, un mare istoric, o mare constiință. Pentru locuitorii fostului Bloc Sovietic, numele lui Robert Conquest este cu adevărat legendar. Îmi amintesc prima mea experiență avută cu capodopera istorică a lui Conquest, „The Great Terror”. [în trad. rom., „Marea teroare”, Humanitas, 1998]. Eu am intrat în posesia ei pe la mijlocul anilor 1970, în România lui Ceaușescu, atunci când soția unui faimos disident mi-a făcut-o cadou. Acesta hotărâse să rămână în Franța și și-a îndemnat soția să-i doneze cărțile câtorva prieteni și cunoștințe. Am fost norocos să mă număr printre ei. Am citit cartea în câteva zile (și nopți). A fost într-adevăr o experiență transformatoare, devastator de edificatoare precum fusese lectura cărților lui Arthur Koestler („Întuneric la amiază”), George Orwell („1984″) sau Aleksandr Soljenițîn („Arhipelagul Gulag”).

Auzisem prima oară de analizele originale ale lui Robert Conquest asupra stalinismului la Radio Europa Liberă, în timpul transmisiunilor memorabile ale intelectualilor democrați Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În orice caz, lectura acelei enciclopedii a distructivității pe care Conquest reușise să o alcătuiască în pofida arhivelor închise, a martorilor greu de intervievat și a tuturor celorlalte obstacole create de re-stalinizarea Uniunii Sovietice după căderea lui Hrușciov din 1964, a reprezentat pentru mine un moment extraordinar, absolut tulburător.

Volumul era un autentic monument istoric, superb documentat, o mostră de erudiție inspirată de o adâncă empatie față de victime. Crescut într-o familie de foști veterani ai Războiului Civil Spaniol care își petrecuseră anii războiului mondial în URSS, am crezut că știu destule despre magnitudinea domniei terorii lui Stalin. Greșeam: cartea lui Conquest m-a făcut să înțeleg criminalitatea intrinsecă a regimului, logica sa nihilistă irezistibilă, înclinația lui perfidă către omogenizarea permanentă a societății și eliminarea oricărei deosebiri percepute, a tuturor demonilor „obiectivi” și „subiectivi”.

Dacă ar fi să numesc cărțile pe care încă le găsesc inegalabile în termenii puterii analitice, explicative și interpretative de a descrie stalinismul, aș numi „Marea Teroare” alături de contribuțiile unor Robert C. Tucker, Richard Pipes, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine și Adam Ulam. Nu e de mirare că școala revizionistă i-a numit pe unii dintre acești autori (în special pe Conquest, Malia și Pipes) drept principalii apărători ai anticomunismului liberal, după cum se spune, paradigma intelectuală antrenată de Războiul Rece. Era cu totul normal pentru autointitulații anti-anticomuniști ai erei Brejnev să-i deteste pe cei care au perceput sistemul ca fiind fundamental criminal și care au pus sub semnul întrebării aplicabilitatea unor concepte precum mobilitatea socială în examinarea masacrelor dintre elite. Acest lucru face cu atât mai remarcabilă prezența lui Stephen Cohen în volumul recenzat.

Distinsul sociolog Paul Hollander a reușit să pună laolaltă o binemeritată colecție de scrieri, reconfortant de diversă, non-encomiastică și complet onestă despre moștenirea lui Robert Conquest. Născut în 1917, poet, gânditor politic, diplomat, istoric, un adevărat spirit enciclopedic, Conquest a clădit o operă originală care a influențat generații de studenți preocupați de chestiunile sovietice, marxiste și în general revoluționare. Cartea lui Martin Amis, „Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million” (New York: Hyperion, 2002) se deschide cu următorul citat din lucrarea lui Conquest, „The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivization and the Terror-Famine”: „Am pune probabil lucrurile în perspectivă, în cazul de față, atunci când afirmăm că acțiunile însemnate aici au dus la pierderea a douăzeci de vieți omenești, nu doar pentru fiecare cuvânt, ci pentru fiecare literă din această carte”. Iar Amis adaugă amar: „Acea frază reprezintă 3.040 de vieți. Cartea are 411 pagini”.

„Political Violence” este mai mult decât colecția tradițională de ode solemne, adesea răsuflate, la adresa unui mare om de știință. Este în realitate o colecție excelentă de studii penetrante asupra conceptelor-cheie care stau la baza demersului de-o viață al lui Conquest: centralitatea violenței în escatologia revoluționară marxistă; legăturile dintre utopie, violență, ideologie și teroare; limitele și relevanța comparațiilor dintre experimentele totalitare nazist și sovietic. Așa cum a spus-o Conquest însuși într-un important eseu asupra istoriei ca teren de luptă: „Marile catastrofe ale erei noastre au fost produse de ființe umane mânate de anumite gânduri. Și astfel, întrebările esențiale ale istoriei trebuie să fie: Cum explicăm ceea ce-a fost numit ‘frenezia ideologică’ al secolului XX? Cum au reușit să prevaleze aceste aberații mentale? Care a fost categoria și condiția celor care au avut de suferit? Cine erau acești ‘Mary Mallon’ care au răspândit infecția?” („Reflections on a Ravaged Century”, New York: Norton, 2000, p. 3).

Introducerea lui Hollander oferă un set valoros de chei interpretative asupra contribuțiilor extrem de bogate și cu multe fațetate ale lui Conquest. Pentru că a scris el însuși studii remarcabile despre starea de auto-hipnoză a intelectualilor radicali (și nu numai) în timpul a ceea ce Hannah Arendt a numit cândva „furtunile ideologice ale secolului XX”, Hollander scoate în relief cu acuratețe rolul lui Conquest ca promotor al normalității etice. Biograful lui Buharin, Stephen Cohen (un admirator al operei lui Conquest în pofida multor divergențe), se concentrează asupra repatriaților post-Stalin, oameni care au supraviețuit Gulagului și au avut dificultăți în a se adapta la o societate care nu părea dornică să-și confrunte trecutul traumatic. În mod special revelatoare sunt referințele lui Cohen la nădejdea pusă de Nikita Hrușciov în câțiva vechi bolșevici, foști deținuți ai Gulagului, privind declanșarea și intensificarea campaniilor anti-Stalin.

Plecând de la opera kremlinologică a lui Conquest, Mark Kramer explorează luptele de succesiune și rivalitățile dintre elite. Kramer produce un comentariu fascinant asupra mașinațiunilor lui Lavrenti Beria în perioada de după decesul lui Stalin și a rivalităților feroce care au culminat cu căderea și executarea acestuia. Analiza lui Mark Kramer, bazată pe materiale de arhivă, confirmă întru totul examinarea profetică oferită de Conquest asupra luptelor interne dintre elitele sovietice în cartea „Power and Policy in the USSR” (New York: St. Martin’s Press, 1961).

Norman Naimark ne oferă o analiză pătrunzătoare și provocatoare a implicațiilor genocidare ale politicilor lui Stalin împotriva țărănimii și anumitor grupuri etnice. Cu prilejul unui workshop organizat la Yale de istoricul Timothy Snyder, profesorul Naimark și-a expus opiniile și a reiterat concluzia textului inclus în acest volum: „În ultimă instanță, ambele state totalitare – Germania nazistă și Rusia stalinistă – au comis genocidul, ‘crima crimelor’. În pofida prăbușirii Uniunii Sovietice și concomitentul acces mai larg la informații, știm mult mai multe despre atrocitățile naziste decât despre cele sovietice, și despre cei care le-au inițiat, organizat și dus până la capăt. Chestiunea crucială a intenționalității și a culpabilității penale în cazul sovietic poate fi tranșată definitiv printr-un acces complet la arhivele rusești și la acei responsabili care încă sunt în viață”. (p. 47)

Istorica de la Universitatea din Toronto, Lynne Viola, cândva unul din exponenții principali ai direcției revizioniste, autoarea de dată recentă a unei cărți impresionante intitulată „The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements” (New York: Oxford University Press, 2007), și-a explicat rezervele privind utilitatea acestei abordări, în special în lumina unor posibile manipulări tendențioase. Permiteți-mi să spun că am întâlnit astfel de reacții după apariția în 2006 a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pe care am prezidat-o), un document care descria stalinismul românesc drept un regim genocidar. Pentru că am citit cele mai multe dintre contribuțiile recente la dezbaterile nesfârșite pe tema Stalin, sunt convins că niciuna din principalele ipoteze avansate de Robert Conquest în scrierile sale majore nu a fost contrazisă de arhivele deschise de curând. Din contră, chiar foști revizioniști admit astăzi rolul crucial al lui Stalin în declanșarea, supervizarea, orientarea și, în cele din urmă, oprirea Marii Terori. Nu anarhia instituțională a fost cea care a dus la milioane de victime, ci mai degrabă structura de intenționalitate asociată cu viziunea lui Stalin asupra unei societăți perfect unificate și nevoia de a o curăța de „vermina” potențial înclinată spre răzvrătire.

Alte contribuții valoroase extind scopul acestei dezbateri înspre asemena chestiuni precum „Violența politică postcomunistă: Otrăvirea lui Aleksandr Litvinenko” (John B. Dunlop) și rolul mass-media în Rusia comunistă și postcomunistă (Lee Edwards). Aplaud decizia editorului de a extinde aria contribuțiilor la soarta idealurilor revoluționare în alte părți ale lumii: Mark Falcoff se concentrează asupra versiunilor latino-americane ale absurdităților marxiste; Arthur Waldron examinează dinamicile violenței politice în China comunistă; David Pryce-Jones cercetează rădăcinile violenței arabe și musulmane; etc. Imaginea care se naște din aceste incursiuni este neliniștitoare în cel mai înalt grad. De la Lenin la Mao și Guevara, acești apostoli ai colectivismului utopic erau posedați de fervoare revoluționară.

Leszek Kołakowski are prin urmare dreptate: nihilismul comunist este legat de disprețul demonilor lui Dostoievski pentru drepturile individuale și exaltarea lor nesăbuită a virtuților catartice ale violenței. În scrierile sale despre devastatul secol XX, Conquest a scos în evidență tocmai această atracție trainică a intelectualilor rebeli pentru un univers ermetic al certitudinilor nedemonstrabile empiric și totuși irezistibil de contagioase.

Permiteți-mi să spun că într-o vreme în care mulți erau gata să închidă ochii și să susțină, implicit sau explicit, narațiunile leniniste autojustificatoare despre alegoriile cu ouă și omlete, Robert Conquest a apărat onoarea sovietologiei. Pentru el nu exista nicio îndoială că milioane de oameni, nu doar „sute de mii”, au pierit în vortexul universului terorist. Nu s-a îndoit niciodată de unicitatea Holocaustului ca oroare supremă a unei epoci abominabile, dar a insistat pe trăsăturile teroriste monstruoase ale bolșevismului în variile sale incarnări. Pentru Conquest, așa cum demonstrează cu tărie acest volum mișcător, răul nu este o categorie pe care oamenii de știință ar trebui să o evite dacă doresc să înțeleagă anii cataclismelor generate ideologic.

(traducere de Marius Stan)

Paul Hollander, ed., „Political Violence: Belief, Behavior, and Legitimation” (New York: Palgrave Macmillan, 2008). 258 pp. Recenzia de mai sus a aparut in 2009 in revista “Society”.

Poemul lui Robert Conquest, „George Orwell” (1969)

Moral and mental glaciers melting slightly
Betray the influence of his warm intent.
Because he taught us what the actual meant
The vicious winter grips its its prey less tightly.

Not all were grateful for his help, one finds,
For how they hated him, who huddled with
The comfort of a quick remedial myth
Against the cold world and their colder minds.

We die of words. For touchstones he restored
The real person, real event or thing;
–And thus we see not war but suffering
As the conjunction to be most abhorred.

He shared with a great world, for greater ends,
That honesty, a curious, cunning virtue,
You share with just the few who don’t desert you,
A dozen writers, half-a dozen friends.

A moral genius. And thuth-seeking brings
Sometimes a silliness we view askance,
Like Darwin playing his bassoon to plants;
He too had lapses, but he claimed no wings.

While those who drown a truth’s empiric part
In dythiramb or dogma turn frenetic;
–Than whom no writer could be less poetic
He left this lesson for all verse, all art.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-sovietolog-lectia-lui-adam-ulam-1922-2000/

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

http://www.contributors.ro/cultura/infernalul-secol-xx-teratologie-si-ideologie/

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-comunism-teroare-si-iluzia-salvarii/

http://news.stanford.edu/news/2010/august/conquest-historian-poet-081610.html

http://www.nydailynews.com/news/justice-story/typhoid-mary-carrier-death-article-1.1398166

Terxtul de mai sus este versiunea actualizată a articolului meu despre Robert Conquest apărut pe „Contributors” in octombrie 2014.