Vladimir Tismăneanu

Tema responsabilității pentru crimele genocidare este una dintre cele mai fierbinți. La Curtea Veche Publishing a apărut în 2008, în cadrul colecției 'Constelații', în traducerea lui Catrinel Pleșu, volumul Slavenkăi Drakulić, "N-ar face rău nici unei muște". Cartea se menține de o ardentă actualitate. În cuvintele sale de susținere, Andrei Pleșu scrie despre 'farmecul sângeros' al volumului: 'Slavenka e în același timp tandră și intransigentă, înțelegătoare și nemiloasă. Suita de portrete pe care o oferă echivalează cu o întreagă bibliotecă de etică sau de filosofie a istoriei'. Cartea binecunoscutei scriitoare și ziariste croate, care trăiește acum în Suedia, este o invitație la reflecție asupra destinului puterii și pasiunilor tribalist-nihiliste în secolul lagărelor de concentrare. Trebuie făcută o importantă precizare: autoarea croată a fost o critică acerbă a regimului generalului Franjo Tudjman, fiind atacată, împreună cu alte intelectuale democratice, drept una dintre 'vrăjitoarele din Zagreb'.

Pășind pe urmele celebrei gânditoare politice Hannah Arendt, autoarea ne ajută să înțelegem fenomenele de rinocerizare atât de specifice universului totalitar. Această apariție editorială este inedită deoarece este consacrată proceselor din cadrul Tribunalului Internațional de la Haga împotriva celor acuzați de a fi comis crime împotriva umanității în timpul războaielor ce au urmat dezintegrării Iugoslaviei. În pofida interesului imens față de acest subiect, în România există foarte puțină literatură disponibilă pentru descifrarea complexităților fenomenelor implicate de asumarea și judecarea genocidului din Europa de Sud-Est.

Pornind de la conceptul arendtian de 'banalitate a răului', Drakulić ne oferă un tablou al aparentei normalități a criminalilor de război. Într-un articol publicat în Dilema Veche, Slavenka Drakulić reafirma perplexitatea provocată de prejudecata încetățenită legată de necesitatea unei devianțe evidente în identificarea făptașilor actului genocidar. Ea scrie: 'Criminalii de război se trag din toate straturile societății, au tot soiul de biografii. Sunt academicieni, scriitori sau mecanici, chelneri, funcționari de bancă sau țărani. E greșită... premisa că oamenii educați, sofisticați - pentru Dumnezeu, artiști! - au standarde morale superioare, mai înalte decât cele ale oamenilor de rând. Si apoi, iarăși și iarăși, vedem că din punct de vedere etic și moral ei nu se deosebesc de noi'. Ambivalența naturii umane, balanța fragilă dintre decență și monstruozitate sunt realități inevitabile, dar ele nu implică resemnare ori capitulare. Eseista croată atrage atenția asupra faptului că 'ființele umane pot la fel de bine să producă răul sau binele. Dar avem posibilitatea de a alege.' Politica urii și a exterminismului reprezintă opțiunile care consacră Răul. Urmând această cale, personaje banale pot deveni peste noapte asasini sadici. În contextul destrămării structurilor unei societăți, extremismul nu poate avea ca rezultat decât gropi comune.

În același timp însă, existența și ascensiunea politică a unor indivizi precum Miloșevici, Tudjman, Karadjici, Mladici sau Zeljko Raznatovici "Arkan" sunt și expresia unei patologii genocidare colective. Miloșevici a fost ales de trei ori de sârbi, Tudjman a murit președinte, iar Karadjici este imposibil de etichetat drept un sociopat izolat. Arestarea și judecarea liderilor politici și militari implicați în carnagiul din fosta Iugoslavie sunt, conform autoarei croate, o șansă de a întoarce 'o pagină care nu este albă'. Tribunalul Internațional de la Haga a fost, este și va fi în continuare o arenă unde se poate afla adevărul. Cu ajutorul acestei arbitrări din exterior, sârbii, croații, bosniacii pot continua dificilul proces de asumare a unui trecut vinovat, dar și traumatic.

În intervenția sa cu ocazia arestării lui Karadjici, scriitoarea croată remarca: 'Fără adevăr nu există dreptate, dar în situația acestor războaie, dacă nu se va face dreptate nu vom afla adevărul'. Acest postulat este aplicabil oricărei experiențe, în secolul XX, de crime împotriva umanității. În cazul României, este fundamental procesul de analiză a fenomenului totalitar comunist. Nu numai pentru a găsi vinovați, care sunt încă printre noi, dar, în primul rând, pentru a ne asuma responsabilitatea față de propriul trecut. Rostirea adevărului aduce cu sine procesul de reflecție și expiațiune care ne împiedică să ne refugiem în indiferență, cinism și stupidă bonomie. 'Banalitatea răului' nu înseamnă normalitate. Fetișizată conceptual, ea reprezintă o capcană întinsă observatorului, paralizându-i capacitatea de a percepe permanenta încălcare a drepturilor umane, anihilarea demnității și libertății individuale. Lecția fundamentală pe care o propune volumul Slavenkăi Drakulić este aceea că aparenta placiditate, chipul anost al monstrului nu trebuie să ne facă să uităm permanenta sa situație de ilegitimitate și criminalitate.

Împreună cu soția sa, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, de la a cărui moarte s-au împlinit douăzeci și unu de ani, a fost o figură centrală a valului revizionist marxist care a zdruncinat și, în final, prin Mihail Gorbaciov, a dus la năruirea ideocrațiilor de tip leninist. Stingerea sa din viață, teribil de prematură, a fost pentru mine un șoc. Am fost extrem de apropiat de el, sunt și azi prieten bun cu Ágnes Heller. Din opera lui Fehér aș aminti cartea scrisă împreună cu Ágnes Heller și György Márkus, „Dictatorship over Needs”, în opinia mea, și nu doar a mea, una dintre cele mai convingătoare analize ale sistemelor totalitare comuniste.

Am participat împreună cu Ferenc și Ágnes la numeroase conferințe, inclusiv una pe care am organizat-o la New York, în octombrie 1987, pe tema supraviețuirii regimurilor comuniste. Apoi, în martie 1991, la Timișoara, la conferința pe care am organizat-o, împreună cu Mircea Mihăieș și Vasile Popovici, despre „Power and Opposition in Post-Communist States”. Vorbeam la telefon cam în fiecare duminică dimineața. Am stat uneori în locuința lor din New York (erau amândoi profesori la New School for Social Research, unde ajunseseră din Australia exilului provocat de regimul Kádár).

Avea intuiții extraordinare, era dezinhibat și detesta tabuurile. La conferința legată de aniversarea a patru decenii de apariție a revistei „Problems of Communism” (octombrie 1991), Ferenc Fehér a vorbit pe tema „Marxism as Politics: An Obituary”. Recunoscând grandoarea inițială a universalismului radical, gânditorul maghiar lumina crepusculul acestei doctrine politice redemptive. Au urmat două comentarii: primul, al lui Giorgio Napolitano, intitulat „The Message of Marxism”, și al doilea, al meu, „Secular Prophecy and Radical Dreams–Reflections on the Fate of Marxism”.

Citez aici un fragment din atât de profundul text al lui Ferenc Fehér: „Le bilan du communisme est globalement negatif (to turn on its head Georges Marchais’s well known 1968 positive assessment of the situation of communism); indeed on all counts, communism can be accused of the wholesale corruption of a still-young modernity with its sophistry called ‘dialectic’. For what the ‘tyranny of freedom’ left behind were the monuments of mass extermination in the same class as Hitler’s camps; together, they constitute a museum exhibiting the fragility of the Enlightenment.”// „Bilanțul comunismului este global negativ (pentru a întoarce pe dos cunoscuta evaluare pozitivă asupra comunismului, din 1968, făcută de Georges Marchais); într-adevăr, după toate evaluările, comunismul poate fi acuzat de coruperea totală a unei modernități încă tinere prin al său sofism intitulat 'dialectic'. Pentru că ceea ce a lăsat în urmă 'tirania libertății' au fost monumentele exterminării în masă, din aceeași specie cu lagărele lui Hitler; împreună, ele constituie un muzeu în care este expusă fragilitatea Iluminismului."

Acestea sunt cuvintele care ar merita să-i pună pe gânduri pe cei care, azi, ne cer să luăm în considerație pretinsele merite ale comunismului…

Mare pacat că neo-stângiștii zilelor noastre, prizonieri ai unor lecturi de ultim ceas, nu se ocupă de moștenirea intelectuală a Școlii de la Budapesta. Cei care azi îl elogiază pe actualul Gáspár Miklós Tamás, cel îndrăgostit de radicalismul de stânga al anilor '20, ar trebui să știe rolul ideilor lui Ágnes Heller și Ferenc Fehér în itinerariul spiritual al acestuia. Doar că drumurile lor au fost diferite: Fehér a plecat ca marxist și a devenit un liberal civic, Tamás a plecat ca liberal civic și a ajuns marxist…

Ferenc Fehér a fost un om revoltat, un umanist central-european care a protestat împotriva ororilor secolului XX, a scris despre Auschwitz (unde a pierdut o parte din familie) și despre Gulag. I-a descris pe birocrații comuniști fără menajamente. A fost printre cei care au explorat originile iacobine ale maximalismului leninist. A scris o carte esențială despre Revoluția Franceză („The Frozen Revolution”). A știut să transforme deziluzia, mai bine spus desvrăjirea, într-o operă densă, originală și menită să dăinuie.

Articolul acesta se află de ani de zile în mintea și în inima mea. Este, în egală măsură, un exercițiu de admirație și unul de gratitudine. Ágnes Heller și Ferenc Fehér mi-au acordat întregul lor sprijin intelectual și afectiv în momentele dificile ale debutului meu academic american. Au făcut-o cu maximă generozitate, învățându-mă un comportament pe care mă străduiesc să-l emulez. Când am publicat, în 1995, studiul meu „The Leninist Debris or Waiting for Peron” în trimestrialul „East European Politics and Societies”, l-am dedicat memoriei lui Ferenc. Acel articol a fost embrionul cărții mele „Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe” care a apărut la Princeton University Press în 1998 (paperbackul a apărut în 2009). Ruinele leniniste sunt aici, iar noii Juan Domingo Perón sunt și ei prezenți, cu ale lor demagogice, iresponsabile promisiuni…