Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Ultimii doi ani de viață ai lui Vladimir Ilici Lenin - 1922 și 1923 - s-au derulat într-o tot mai apăsătoare izolare. La începutul anului 1922, mai apuca să scrie câteva texte esențiale. Apoi, a urmat prăbușirea. Congestia cerebrală îl face definitiv infirm. Nu este bătrân (s-a născut în aprilie 1870), dar arată de acum ca un om sfârșit fizic, emaciat, fără expresie, privind în gol. Este înconjurat de echipa de medici aduși din Germania, locuiește într-o vilă-palat din împrejurimile Moscovei, gărzile personale îi raportează direct lui Stalin fiecare mișcare a liderului partidului bolșevic, fondatorul regimului sovietic. A încetat să mai fie omul care controlează Kremlinul. Trăiește încă, dar tot mai mult vegetativ, inert, fără urmă de energie vitală. Este un cadavru viu, spre a relua în titlu din opera scriitorului său favorit, Lev Tolstoi. Secretarele personale, Lidia Fotieva și Maria Volodiceva, notează ceea ce, tot mai greu, dictează idolul lor. O atmosferă crepusculară, fără urmă de speranță.

Sunt acolo, să-l vegheze, soția sa, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, și Maria Ilinicina Ulianova, sora sa. Implacabila decizie a Politburo-ului este ca legătura cu Lenin să fie asigurată de Stalin, proaspăt instalat, în locul lui Nikolai Krestinski, în postul de secretar general. Acuzat de complot, trădare și spionaj, Krestinski va fi executat în 1938, după al treilea proces-spectacol. Despre Krupskaia a scris fascinant William Vollmann în romanul său Europe Central, după mine, o capodoperă literară. Există acolo o scenă tulburătoare în care Krupskaia se întâlnește cu Fania Kaplan, combatanta socialist-revoluționară (eseră) care a tras în Lenin în 1918. Atentat eșuat, pretextul declanșării Terorii Roșii. Fania Kaplan era aproape oarbă. Eserii erau un partid specializat în atentate politice. De ce tocmai ea a fost desemnată să-l lichideze pe Lenin? O întrebare pe care și-o pune Richard Pipes în a sa magistrală Istorie a Revoluției Ruse.

Tânăra Nadejda (Nadia) Allilueva, soția lui Koba Djugașvili, devenit Stalin, lucrează și ea în secretariatul lui Lenin, este la curent cu tot ce se petrece. Interesant este că, din câte se pare, Nadia nu i-a povestit lui Koba despre ultimele texte dictate de Lenin. Nadia avea să se sinucidă în noiembrie 1932. Lenin apelează la Stalin să-i dea un flacon cu otravă, Stalin refuză, după ce se consultă cu partenerii săi de triumvirat, Grigori Zinoviev și Lev Kamenev. Grigori Evseievici Zinoviev era camaradul său cel mai apropiat, fuseseră împreună în exil în Elveția, împreună reveniseră în Rusia, în aprilie 1917. Era liderul organizației comuniste din Petrograd, „comuna Nordului”, cum i se spunea, și, în plus, era președintele Cominternului (Internaționala a III-a Comunistă, fondată în martie 1919). Lev Borisovici Kamenev era cumnatul lui Troțki, șeful organizației comuniste din Moscova și mâna dreaptă a lui Lenin în fruntea Consiliului Comisarilor Poporului. Amândoi aveau să piară executați după primul proces-spectacol de la Moscova, în august 1937. Se spune că la o înfierbântată plenară a CC, prin 1927, Krupskaia ar fi strigat: „Dacă Vladimir Ilici ar fi în viață, azi ar fi după gratii!” Poate a gândit-o, dar mă îndoiesc că a spus-o. Koba n-ar fi lăsat-o să moară în patul ei.

Lenin află despre criza din Georgia, despre comportamentul grobian al lui Stalin și al compatriotului acestuia, vechiul bolșevic Sergo Ordzhonikidze, în raport cu comuniștii georgieni (nemesis-ul lui Koba, Polikarp „Budu” Mdivani, și veteranul revoluționar Filip Makharadze, mai mare ca Stalin cu 11 ani, membru al CC încă din 1903). Urmează o explozie de furie, începe dictarea contra cronometrului a ceea ce istoria secolului al XX-lea va reține drept Testamentul lui Lenin.

În autobiografia sa, Lev Troțki susține că Lenin l-a rugat să preia el cazul, să-i apere pe georgieni de persecuțiile urzite de Stalin, Ordzhonikidze și Felix Dzerjinski. Îi acuza pe aceștia că se comportă ca niște odioși satrapi velicoruși. Cât privește afirmația lui Troțki, nu sunt probe, dar există aluzii în acest sens. Stalin este tot mai iritat de reacțiile soției lui Lenin, o admonestează. Se ajunge la un schimb violent de cuvinte, Koba înjură mitocănește. Conflictul se stinge grație intervenției lui Kamenev, dar, atunci când află despre el, Lenin reacționează cât se poate de burghez, de old-fashioned: îl anunță pe Stalin că jignirea soției sale înseamnă o ruptură a relațiilor personale cu el, cu profetul și vulturul revoluției. În ultima fază, cu puțin înainte de deplina înnoptare, Lenin trimite un mesaj către conducerea partidului, cerând înlocuirea lui Stalin, acuzat de comportament de o inadmisibilă brutalitate. Nu propune de fapt pe nimeni în fruntea partidului, lasă deschisă o prăpastie a incertitudinilor.

A mai apucat să publice, în ianuarie 1923, un text intitulat Cum să reorganizăm Rabcrinul? Rabcrinul era abrevierea Inspecției Muncitorești-Țărănești, o agenție guvernamentală cu rang de comisariat al poporului (minister), condusă până recent de Stalin. Articolul lui Lenin era un protest împotriva birocratizării, un îndemn la regăsirea spiritului originar al revoluției. La fel, chemarea sa de ultim ceas: „Mai bine mai puțin, dar mai bine”. O chemare căreia, peste decenii, avea să-i facă ecou comunistul român Ion Gheorghe Maurer, când, în 1974, se pronunța împotriva isteriei voluntariste a lui Nicolae Ceaușescu...

Jelio Jelev (1935–2015), primul președinte al Bulgariei postcomuniste, a fost un om de o discreție proverbială. Era, cum se spune, self-effacing, refuza băile de mulțimi și panegiricele. A ținut piept regimului terorist al lui Todor Jivkov (1911–1998), a scris texte care sfidau totalitarismele de orice culoare. Dictatura a răspuns interzicându-i dreptul la semnătură și ținându-l sub urmărire permanentă. A fost hărțuit și calomniat. A fost unul dintre cei care au salvat onoarea intelectualilor bulgari atunci când mulți se prosternau și ridicau statuie unui tiran inept.

După năruirea regimului comunist, Jelio Jelev a ajuns liderul unei coaliții de partide și mișcări democratice, a devenit președintele țării. A susținut statul de drept în țara de la sud de Dunăre și a denunțat neo-comunismul. Reșapați, dar fideli tradițiilor lor antiliberale și anti-democratice, comuniștii l-au atacat și l-au sabotat constant, cât le-a stat în puteri. Însă Jelio Jelev a continuat să lupte pentru valorile în care a crezut. Nu-și făcea iluzii despre spinosul drum către democrație, dar refuza să cadă într-un negru pesimism sau vreun alt registru al dezamăgirii.

Aș vrea să lucrez, dacă timpul îmi permite, la o carte despre destinele disidenților în lumea post-comunistă. Mă gândesc la unii precum Václav Havel, Gábor Demszky, Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Zbigniew Bujak, Vytautas Landsbergis, György Konrád, Miklós Haraszti și, evident, Jelio Jelev, care au rămas loiali filosofiei disidente a libertății, universului său etic și valorilor societății deschise.

Dar mă gândesc și la alții care, asemeni unui Mihailo Marković în Serbia, fost disident neo-marxist din grupul Praxis(vezi și textul meu Convertiri, publicat anul trecut pe blogul Europa Liberă), persecutat sub Tito, a devenit ideolog al regimului populist și șovin al lui Slobodan Milošević. Mă gândesc și la alții care au ajuns să disemineze tot felul de teze naționaliste, asociindu-se cu cripto-fasciștii ori chiar cu neo-fasciștii. Moștenirea lui Jelio Jelev este așadar una nobilă și trebuie recunoscută drept parte a tot ceea ce înseamnă lupta pentru demnitate și onoare.

În anii în care era președinte, Jelio Jelev a vizitat Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. A vorbit acolo despre salvarea evreilor din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și despre deportările din teritoriile controlate de bulgari în ceea ce numim acum Macedonia. Jelio Jelev a avut o mare pasiune în viață, anume aceea a adevărului. Nu era un absolutist politic, dar credea în valoarea absolută a adevărului.

Nu vreau să-l comparăm cu Ion Iliescu - diferența în plan politic și etic este astronomică. Nu este nevoie să mai spun în favoarea cui. Iliescu a fost campionul neo-comunismului. Jelev a reprezentat liberalismul civic anticomunist. Pe scurt, vorbim despre ființe de pe planete ideologice diferite. Iată, de pildă, ce spunea Jelev într-un text publicat de revista Journal of Democracy în 1996 și reprodus sub forma unui mini-capitol într-un volum coordonat de mine în urmă cu exact douăzeci de ani, Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor (Iași: Polirom, 1999):

„Revoluțiile, chiar și cele de catifea, întâmpină rareori așteptările pe care le stârnesc. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară pe nesimțite. Și aceasta atunci când realizăm că vechiul regim, al cărui clopot de înmormântare l-am bătut cu atâta nerăbdare, este încă în viață. Sentimentul euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune că nimic nu s-a schimbat”. (p. 277)

Cuvinte profunde, adevărate, la care merităm să reflectăm mai ales acum, când ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la ceea ce-a fost annus mirabilis 1989...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG