Vladimir Tismăneanu

Fără să conteste semnificația momentului iulie 1971, ca punct de răscruce, ca detonator al noii glaciațiuni, istoricul Cristian Vasile ne-a arătat că impactul „Tezelor” a fost amânat de mai mulți factori și nu s-a vădit imediat la nivelul actelor normative. De altfel, în discursurile ulterioare ale lui N. Ceaușescu și în documentele de partid, referirile nu sunt atât la „Teze”, cât la documentele Plenarei CC al PCR din noiembrie 1971 sau la lucrările Conferinței naționale din iunie 1972. „Tezele din iulie 1971” au rămas mai ales în memoria colectivă traumatizată a intelectualității române. Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul și scenaristul Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) și alți câțiva au salutat aceste teze și au făcut gesturi nefaste pentru a intra în grațiile puterii și mai ales ale lui Ceaușescu. A fost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje și privilegii.

Cum spuneam și cu altă ocazie, Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko) a fost brațul înarmat al partidului, iar A. Baranga s-a numărat printre comediografii oficiali. Îmi amintesc că în 1971 a circulat și o vorbă de duh despre cei doi. Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înființarea PCR, imediat după 8 mai 1971, N. Ceaușescu l-a decorat pe Gheorghe Pintilie cu Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a II-a, iar pe Aurel Baranga cu „Meritul cultural”, clasa a II-a. Pantiușa - omul care l-a ucis pe Ştefan Foriș cu lovituri de rangă în cap - era astfel răsplătit de partid, la puțin timp după ce N. Ceaușescu condamnase practicile din timpurile Securității dejiste. Aurel Baranga era și el decorat, iar un mucalit prezent la ceremonie observa că partidul a decis să decoreze „și ranga și Baranga”.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care au gustat comediile lui Aurel Baranga, cred că el face parte din categoria acelor intelectuali și artiști care și-au trădat misiunea prin complicitatea cu o putere tiranică. Captivantul capitol din carte (Viaţa artistică și teatrală de la montarea lui Ionesco la suspendarea „Revizorului”) este și el ilustrativ în acest sens. Îmi aduc aminte că înainte de a părăsi România am răsfoit (pseudo)memoriile lui Baranga; părea că se dezice de conținutul unor piese, de trecutul realist socialist. Erau acolo și unele pasaje de o rară maliție la adresa debarcatului veteran comunist Alexandru Bârlădeanu (soția lui Baranga, actrița Marcela Rusu, fusese căsătorită cu fostul țar al economiei românești). Fostul trâmbițaș al stalinismului literar poza în promotor al artei autentice. Ba chiar contesta—în răspăr cu tezele ceaușismului—rolul didactic al teatrului. Dar—într-un mod foarte... bizantin—adăuga apoi că jurnalul său este o lucrare de ficțiune! Aurel Baranga nu este un Procopius din Cezarea român, ci mai degrabă—așa cum l-a descris Nicolae Manolescu—scriitorul care întruchipează poate cel mai desăvârșit spiritul dramaturgiei realist-socialiste.

Mi se pare fascinantă și povestea înființării Muzeului național de istorie (care se regăsește în primul capitol al cărții). N. Ceaușescu i-a stabilit sediul în clădirea fostei Poște centrale de pe Calea Victoriei și i-a schimbat denumirea. Din a doua jumătate a anilor 1970, muzeul a fost pus din ce în ce mai mult în slujba cultului personalității celor doi Ceaușescu. Dar cum după martie 1977 cutremurul a afectat și clădirea, la cel mai înalt nivel s-a luat în calcul și construirea unui alt sediu pentru muzeul național de istorie. Așa se face că în anii 1980 a început în zona Cotroceni-Splaiul Independenței edificarea noii clădiri, mai exact în perimetrul delimitat de Dâmbovița-Str. Știrbei Vodă și Calea Plevnei. În paralel, zona Uranus și alte cartiere erau sortite pieirii.

Din 1981 nu mai eram în țară și nu am fost nevoit să asist la această operă terifiantă de demolare și reconstruire a Bucureștiului. Urmăream însă de la distanță tot ce se întâmplă în România și, în general, în întreg Blocul Sovietic. La 23 august 1989, construcția nu era terminată, dar Ceaușescu a ținut să asiste la parada de ziua națională de la o tribună improvizată în sediul viitorului Muzeu. Casa Poporului—redenumită a Republicii—se înălța în apropiere și reprezenta templul unei religii politice ubuești; sediul Muzeului ar fi fost o anexă a acestui templu.

Comunismul a fost, mai presus de orice, o tentativă utopică, dar pretins științifică, de modificare a condiției umane. Revoluția comunistă, așa cum a fost, în chip mesianic, vestită de Karl Marx și apoi înfăptuită de Lenin și de leniniști, era una socială, politică, economică, dar, în chip decisiv și obsesiv, era una antropologică și civilizațională. Se propunea un model alternativ modernității burgheze. Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile. „Omul Nou” era, ca și în cazul național-socialismului în Germania, ființa mitologică pentru care nu există obstacole invincibile, fortărețe inexpugnabile. Arta trebuia să celebreze „Omul Nou”, nu să se complacă în nostalgii lirice și experimente „decadente”. Revoluția culturală, nu una temporară, ci permanentă, era un imperativ existențial pentru aceste partocrații ideocratice, spre a folosi conceptul lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin, odată luată puterea de către bolșevici, a fost legat de construirea monumentelor și statuilor „erei noi”, asemuite catedralelor Evului Mediu. În anii ’30, Stalin i-a numit pe scriitori „inginerii sufletului”. Știa el de ce...

Istoricul Cristian Vasile a reușit admirabila performanță de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă, impresionantă ca documentație și incitantă ca scriitură, despre metodele, instituțiile și oamenii care au servit, în România comunistă, proiectul acestei revoluții culturale fără de sfârșit: Viaţa intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu. 1965–1974 (Humanitas).

Ne aflăm în fața unei cărți pe care eu o consider parte a unei remarcabile trilogii. Cred că și în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanță cu totul specială să reușești să duci la capăt un astfel de demers. În 2010, Cristian Vasile publica volumul Literatura și artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas)—punct de reper istoriografic și politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată favorabil în țară și în străinătate, inclusiv în prestigioasa publicație Slavic Review. În esență, în carte era vorba despre epoca stalinismului dezlănțuit reflectată în cultură—o cultură de Război Rece—și despre realismul socialist uniformizator până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.

Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum—Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Editura Humanitas, București, 2011)—care a întregit imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. Cartea pe care o analizez acum completează această istorie politică a literaturii și a artelor sub comunism. Fără să își fi propus—datorită acestor aprox. 1000 de pagini—Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian Popa, cu al său montaj conspiraționist, vădind accente xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură diacronic și sincronic, surprinde cu acuitate articulațiile, încrengăturile și reverberațiile acțiunilor decise de aparatul ideologic.

Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează sistematic și caută atât clarificări conceptuale, cât și puncte de reper. Cred că va reuși să își convingă cititorii că anul 1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este primul care propune această bornă cronologică, însă în cartea lui delimitarea este susținută atât de cercetarea atentă a legislației comuniste, dominată din ce în ce mai mult de impunerea normelor unitare și a educației comuniste (am prins schimbarea denumirii Ministerului Educației pe când eram student la Filozofie, secția Sociologie, după cum am prins și momentul „Tezelor din iulie”), cât și de examinarea documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974—care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliția secretă ca unealtă de șantaj—este un alt punct de ruptură (prima și singura lege de acest fel sub regimul comunist).

Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974, când s-a și proclamat președinte al RSR (cu sceptru și eșarfă tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceaușescu nu era îngrijorat de conținutul unor ziare și reviste precum Scînteia sau Era socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniștit de supraviețuirea unor elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică și studențească.

Am cunoscut această presă (Amfiteatru, Viaţa studențească, etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent și colaborator începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care le-am publicat (manipulate mai recent într-un mod abject). Era prețul plătit în epocă pentru șansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor” de la Viaţa studențească, de a scrie despre marile curente filosofice și sociologice din Occident, de a dezmorți registrul terminologic și de a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism cu potențial periculos pentru regimul comunist, pentru național stalinismul deja înstăpânit.

Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Țeposu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoișie, Matei Vișniec, Ioan Groșan, dar au fost mulți alții—și mă refer numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru Ceaușescu să pună o stavilă și să mărească numărul infracțiunilor, contravențiilor și restricțiilor prin intermediul legii presei.