Vladimir Tismăneanu

Jelio Jelev (1935–2015), primul președinte al Bulgariei postcomuniste, a fost un om de o discreție proverbială. Era, cum se spune, self-effacing, refuza băile de mulțimi și panegiricele. A ținut piept regimului terorist al lui Todor Jivkov (1911–1998), a scris texte care sfidau totalitarismele de orice culoare. Dictatura a răspuns interzicându-i dreptul la semnătură și ținându-l sub urmărire permanentă. A fost hărțuit și calomniat. A fost unul dintre cei care au salvat onoarea intelectualilor bulgari atunci când mulți se prosternau și ridicau statuie unui tiran inept.

După năruirea regimului comunist, Jelio Jelev a ajuns liderul unei coaliții de partide și mișcări democratice, a devenit președintele țării. A susținut statul de drept în țara de la sud de Dunăre și a denunțat neo-comunismul. Reșapați, dar fideli tradițiilor lor antiliberale și anti-democratice, comuniștii l-au atacat și l-au sabotat constant, cât le-a stat în puteri. Însă Jelio Jelev a continuat să lupte pentru valorile în care a crezut. Nu-și făcea iluzii despre spinosul drum către democrație, dar refuza să cadă într-un negru pesimism sau vreun alt registru al dezamăgirii.

Aș vrea să lucrez, dacă timpul îmi permite, la o carte despre destinele disidenților în lumea post-comunistă. Mă gândesc la unii precum Václav Havel, Gábor Demszky, Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Zbigniew Bujak, Vytautas Landsbergis, György Konrád, Miklós Haraszti și, evident, Jelio Jelev, care au rămas loiali filosofiei disidente a libertății, universului său etic și valorilor societății deschise.

Dar mă gândesc și la alții care, asemeni unui Mihailo Marković în Serbia, fost disident neo-marxist din grupul Praxis(vezi și textul meu Convertiri, publicat anul trecut pe blogul Europa Liberă), persecutat sub Tito, a devenit ideolog al regimului populist și șovin al lui Slobodan Milošević. Mă gândesc și la alții care au ajuns să disemineze tot felul de teze naționaliste, asociindu-se cu cripto-fasciștii ori chiar cu neo-fasciștii. Moștenirea lui Jelio Jelev este așadar una nobilă și trebuie recunoscută drept parte a tot ceea ce înseamnă lupta pentru demnitate și onoare.

În anii în care era președinte, Jelio Jelev a vizitat Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. A vorbit acolo despre salvarea evreilor din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și despre deportările din teritoriile controlate de bulgari în ceea ce numim acum Macedonia. Jelio Jelev a avut o mare pasiune în viață, anume aceea a adevărului. Nu era un absolutist politic, dar credea în valoarea absolută a adevărului.

Nu vreau să-l comparăm cu Ion Iliescu - diferența în plan politic și etic este astronomică. Nu este nevoie să mai spun în favoarea cui. Iliescu a fost campionul neo-comunismului. Jelev a reprezentat liberalismul civic anticomunist. Pe scurt, vorbim despre ființe de pe planete ideologice diferite. Iată, de pildă, ce spunea Jelev într-un text publicat de revista Journal of Democracy în 1996 și reprodus sub forma unui mini-capitol într-un volum coordonat de mine în urmă cu exact douăzeci de ani, Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor (Iași: Polirom, 1999):

„Revoluțiile, chiar și cele de catifea, întâmpină rareori așteptările pe care le stârnesc. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară pe nesimțite. Și aceasta atunci când realizăm că vechiul regim, al cărui clopot de înmormântare l-am bătut cu atâta nerăbdare, este încă în viață. Sentimentul euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune că nimic nu s-a schimbat”. (p. 277)

Cuvinte profunde, adevărate, la care merităm să reflectăm mai ales acum, când ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la ceea ce-a fost annus mirabilis 1989...

Antonio Gramsci (1891-1937), un mare gânditor cu porniri extreme, s-a născut într-o Sardinie înapoiată, înțepenită în mare măsură în proiectul Evului Mediu. Părinții lui s-au zbătut destul de mult să-i poată asigura tânărului Antonio accesul la gimnaziu. În familia lui Gramsci, cu un tată care făcuse și închisoare pentru nereguli administrative (fusese mic-funcționar), banii erau o problemă. Foarte pe scurt: copilăria sa a fost cât se poate de nefericită și chiar a trebuit să muncească de la cea mai fragedă vârstă. Sentimentul de umilire, izolarea dată de o insulă blocată în timp și spațiu, contextul familial, toate l-au convins pe Gramsci că primii săi 20 de ani de viață fuseseră o probă infernală.

Mai târziu, când a părăsit Sardinia pentru cursurile universitare de la Torino, tot ce știuse până atunci intra într-o nouă și bulversantă etapă. Între Piemont și Sardinia, senzația diferenței era de cel puțin câteva secole. Intrat în contact cu ideile lui Benedetto Croce, tânărul Gramsci pătrunde în mișcarea socialistă și se familiarizează rapid cu ideea marxistă. La toate acestea s-a adăugat și un detaliu esențial, anume că mișcarea muncitorească torineză era în epocă cea mai activă și bine dezvoltată din Italia. Modelul se afla așadar la îndemână, identificarea cu respectiva cauză devenea inevitabilă. A asistat la greve și ocupări de fabrici, și-a dat seama că această pătură proletară poate dezvolta caracteristicile culturale necesare pentru un tip mai elevat de revoluție.

Așa a apărut și ideea conștiinței de clasă în scrierile sale, deoarece Gramsci era convins că proletariatul trebuie să transceandă simplele interese economice imediate. Însă lucrurile au evoluat altfel decât anticipase el și nimic nu a putut stopa, în cele din urmă, ascensiunea lui Mussolini la putere. Antonio Gramsci a continuat să susțină cauza și a fost unul din părinții fondatori ai Partidului Comunist Italian. Apoi a fost arestat de noul regim fascist și a ispășit o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1926-1937.

Eliberat cu doar trei zile înainte de moartea sa, Gramsci a lăsat în urmă celebrele Scrieri din închisoare. La fel ca la Lukács, marxismul lui a fost permanent unul voluntarist. Tot Gramsci a visat să unifice spontaneitatea și autoritatea conștientă, două concepte esențiale pentru înțelegerea sistemului său de gândire. Complementar, a contestat determinismul marxist ortodox și a susținut ideea rolului intelectualilor în acest proces de reconfigurare ideologică a lumii. Dar nu orice fel de intelectuali, ci aceia care își suspendă până la abolire atașamentele originare, se încadrează în mișcarea revoluționară, o servesc perinde ac cadaver, devin intelectualii organici ai proletariatului.

Spre deosebire de alți gânditori marxiști, el a revendicat revoluția hic et nunc, indiferent de condițiile economice și stadiul lor evolutiv. Și el, și Lenin, și Lukács, outsideri prin definiție, s-au distins radical de „inițiați” precum Karl Kautsky, adepți ai căii evolutive. Alți autori au sesizat foarte bine ironia istorică prin care un rebel insular și voluntarist precum Gramsci a devenit „patronul spiritual” al unei mișcări comuniste italiene cu nimic diferită în practica sa de SPD–Sozialdemokratische Partei Deutschlands (raportat la aceeași perioadă).

Având traiectorii diferite de ascensiune, Lukács și Gramsci s-au suprapus cât se poate de evident pe tărâmul motivelor și mijloacelor. Din profilul succint al fiecăruia dintre ei putem desprinde cel puțin câte o lecție despre inadaptare, hybris și conștiință. Au fost oameni ai timpului lor și, dacă vrem să înțelegem cum anume a funcționat seducția ideologică în secolul XX, atunci trebuie să rămânem într-o stare de atenție alertă față de orice detaliu care poate desluși un anumit tip de parcurs biografic.

Discipola de odinioară a lui Lukács, regretata gânditoare Ágnes Heller (1929–2019), spunea la un moment dat că explicația fidelității sale incasabile pentru Marx și marxism se afla în faptul că, în 1918, când Lukács s-a convertit la filosofia revoluției mondiale, el nu doar a ales marxismul drept propria-i filosofie, ci s-a ales pe sine ca marxist. A refuzat, în pofida tuturor încercărilor ce aveau să vină, inclusiv arestarea la Moscova în anii ’30, să se abjure, să meargă pe calea de-convertirii...