Vladimir Tismăneanu

Întrebarea „cum pot anumiți intelectuali sofisticați să susțină iacobinismul de tip leninist?” rămâne una dintre cele mai tulburătoare și vitale pentru înțelegerea ideilor care au pus stăpânire, la un moment dat, pe forma mentală generală a secolului XX. Un Georg Lukács sau un Antonio Gramsci reprezintă, cu siguranță, două din figurile remarcabile care au găsit cu cale să subscrie febrei violente a acelor timpuri. Ce anume îi aducea pe aceștia atât de aproape de flacăra mistuitoare a revoluției totale (și totalitare) de tip iacobin? Încerc în această săptămână câteva răspunsuri.

În primul rând, nimic din evoluția lor, în timpul și spațiul date, nu ar însemna ceva fără o privire contextuală mai largă. Sigur, Georg Lukács (1885-1971) a crescut într-o societate austro-ungară premodernă (ori pe cale de modernizare), dominată de biserică și mari proprietari funciari, dar ca fiu de bancher din Budapesta, în sânul unei familii cât se poate de înstărite, în mediul patriciatului urban al evreimii asimilate. S-a numit inițial Georg von Lukács. O societate în care, totuși, ideile novatoare păreau sugrumate din fașă de un provincialism ce părea invincibil. În afara Budapestei, centrul cosmopolit, restul Ungariei însemna de fapt o mare provincie țărănească.

Dată fiind această stază socială, putem înțelege cum intelectualii angajați s-au strâns în centrul budapestan și au început să se perceapă pe ei înșiși drept vocea și conștiința națiunii civice. Paradoxul apare la interfața dintre pozițiile lor democratice și atitudinea inevitabil elitistă, dictată tocmai de aceste considerente de ordin contextual. Toți, în frunte cu Lukács, au început să se privească drept reformatori prin excelență. Însă în vreme ce intelighenția maghiară budapestană s-a înregimentat în ceea ce s-a numit Societatea pentru Științe Sociale, Georg Lukács a ales să petreacă mai mulți ani în Germania ca speranță a filosofiei neokantiene (astfel l-a perceput Max Weber) iar la întoarcere, în 1915, a înființat o Școală Liberă pentru Umanioare (alt grup de gânditori), calată pe filosofia idealistă și opusă pozitivismului Societății pentru Științe Sociale.

Lukács a nutrit mereu o dorință arzătoare pentru un început complet nou, o vita nova, iar cercurile intelectuale ale conaționalilor săi îi păreau prea moderate în acest efort. După 1917, în Rusia, dar mai ales după 1918, odată cu revoluția maghiară, regimul sovietic promitea să-i ofere tocmai acest cadru. Promitea salvarea și mântuirea într-un prezent continuu și într-o lume care tocmai intra într-un secol ce se va dovedi cel mai devastator. Și iată cum Lukács a devenit marxist mai degrabă din dorința lui de reînnoire culturală și de depășire (Aufhebung) a reificării (Verdinglichung). Complet indiferent, chiar alergic, la social-democrație și la propunerile ei de moderație întru reformă, a crezut că revoluția lui Béla Kun, ea însăși ecou al celei bolșevice, poate fi răspunsul tribulațiilor sale. Era atras de Georges Sorel, profetul violenței dezlănțuite, dar dezgustat de Karl Kautsky, pontiful ortodoxiei conformiste.

Toate aceste revoluții europene i-au permis să se transforme rapid într-un marxist activ, mai aproape de praxis ca niciodată. Partidul leninist părea, din nou, încarnarea perfectă a tuturor acestor deziderate. Partidul leninist devenise depozitarul raționalității perfecte, cu alte cuvinte se afla în afara oricărei erori. Pentru Lukács, „teoria obiectivă a conștiinței de clasă este teoria posibilității ei obiective”. În acest sens, partidul comunist (definit de Lenin drept unul de avangardă) devenea întruchiparea perfectă a posibilității obiective. Dar pentru el, potențialitatea depozitată în proletariat, în virtutea acestei posibilități obiective, avea să prindă contur doar prin practica revoluționară. Partidul era (și trebuia să fie în acest sens) îndrumătorul concret și infailibil.

Date fiind toate aceste variabile contextuale, înțelegem poate mai mult din avatarurile unui marxist voluntarist de primă mână precum Lukács, „suferind” de un marxism care a căpătat în timp nuanțe chiar mai exagerate ca la Lenin. Asemeni călugărului iezuit Leo Naphta din romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit, tânărul marxist Lukács predica purificarea universală printr-o catastrofă fără egal și fără precedent. De altfel, el a și fost prototipul, desigur hiper-sublimat, al personajului amintit. În cartea sa World Communism, Franz Borkenau, un gânditor apropiat în tinerețe de Școala de la Frankfurt, devenit mai târziu un critic acerb al radicalismului utopic, spunea că Lukács era de fapt practicantul dublului discurs: cel explicit și cel implicit, cel exoteric și cel ezoteric. În acesta din urmă se ascundea adevărata sa convingere pe care avea să o deceleze Leszek Kołakowski, constelația inavuabilă de certitudinii gnostice pe baza căreia puteau fi justificate toate crimele și ororile.

Asemeni lui Bertolt Brecht, Lukács era convins că, într-o bună zi, omenirea le va fi recunoscătoare revoluționarilor leniniști pentru eroismul lor fără margini. Au traversat mocirla de dragul zilelor viitoare ce vor cânta - les lendemains qui chantent...

În jurul meu, părinții, mătușile, unchiul meu Mihail Boico (fost voluntar în Spania, soțul mătușii mele Cristina), surorile mele Vichi (dispărută) și Rodica (prima mai mare ca mine cu zece ani, a doua cu șapte), nu mai vorbesc de bunicii materni - toți erau cititori împătimiți. Se citea dimineața, la cafea, se citea după-amiaza, dacă existau ceva ore de minimă relaxare, se citea seara, înainte de culcare. Mama citea până târziu, în fiecare noapte. Până a ajunge să citesc eu însumi, nu puteam adormi fără ca fie mama, fie surorile mele să-mi citească basme, povestiri, versuri. Mama putea să recite ore în șir din Eminescu. Bunica știa mult Coșbuc, mi-a recitat Regina ostrogoților. Dar, cum ziceam, cel mai mult mi-a citit mama. Așa am auzit prima oară de eroii lui Arkadi Gaidar, puștii Ciuk și Ghek, de Muc cel mic, de zmei, de feți frumoși, de genii bune și genii rele, de Statu-Palmă-Barbă-Cot călărind pe-un iepure șchiop, și de tinerețea fără bătrânețe și de viața cea fără de moarte.

Tata primea multe cărți ca parte a schimburilor dintre edituri, în plus aveam și cărți rusești, ba chiar și unele franceze. Actuala Librărie „Mihail Sadoveanu” era pe-atunci Librăria 17, acolo se mai aduceau cărți de artă și chiar cărți de beletristică din Franța. Nu pentru muritorii de rând, ci pentru membrii nomenclaturii ideologice, dar și pentru figurile proeminente din viața literară. Era o cameră în spate, mergeam acolo cu tata, ne primea o doamnă faimoasă în București, directoarea librăriei, pe numele ei de familie Lupescu. Prețurile erau, desigur, modice. Sunt sigur că dl. Mihai Șora, și bănuiesc că și regretatul domn Paul Cornea, își aminteau de doamna Lupescu. Așa am avut parte de cărțile unor Jules Renard și, cred, Alain-Fournier. Dar mai ales de acea colecție de reproduceri de artă în alb-negru numită Les maîtres.

Cum ziceam, nu puteam adormi fără a mi se citi. Îmi amintesc cum sora mea Vichi (mergea la Școala Rusă, apoi Liceul „Petru Groza”, azi Colegiul „Tudor Vianu” de pe strada Arhitect Ion Mincu) îmi citea din faimosul volum Povestire despre Zoia și Șura scris de Liubov Kosmodemianskaia, mama faimoasei adolescente-partizan Zoia, ucisă de nemți. Liubov vizitase Școala Rusă din București, sora mea o cunoscuse personal. Alt personaj celebru care a vizitat Școala Rusă a fost Maresiev, prototipul eroului principal din Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi, romancier faimos al epocii staliniste. Aviator, parcă, fusese doborât, își pierduse picioarele, dar se comportase eroic.

Sper să mai vorbim despre literatura pentru copii din acei ani. Este un subiect extraordinar. Cartea mea favorită, dar și a bunei mele prietene (eram vecini de stradă, apoi colegi de clasă) Florica Jebeleanu, era Șvambrania de Lev Kassil. Genială! Într-un univers în care imaginația era prohibită, împărăția imaginară a Șvambraniei era refugiu și tărâm mitic. Să nu uit cartea scrisă de unchiul Floricăi, soțul surorii gemene a mamei sale, Marcela Cordescu, Vladimir Colin. Se chema, parcă, Poveștile celor trei mincinoși.

Ascultam mult emisiunea „Teatru la microfon”. Îmi răsună și acum în urechi, scriind aceste rânduri, titlurile pieselor lui Victor Hugo, rostite grav, adânc, solemn, aproape funebru, bănuiesc că de Gheorghe Cozorici: Angelo, tiranul Padovei, Marion Delorme, Hernani. Pe la șase ani, deci înainte de a începe școala, în septembrie 1958, puteam de-acum să citesc singur. Așa am ajuns să mă refugiez pe planeta Jules Verne, să mă identific cu misteriosul căpitan Nemo, să călătoresc spre Australia împreună cu Copiii căpitanului Grant. Există și un film sovietic minunat făcut după acest roman de Jules Verne, cu muzica lui Isaak Dunaevski.

Familia mea avea un patefon - evident, sovietic -, mama era o mare amatoare de muzică clasică. La fel era și sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki, despre care am povestit pe larg în volumul Lumea secretă a nomenclaturii...