Ultimii doi ani de viață ai lui Vladimir Ilici Lenin - 1922 și 1923 - s-au derulat într-o tot mai apăsătoare izolare. La începutul anului 1922, mai apuca să scrie câteva texte esențiale. Apoi, a urmat prăbușirea. Congestia cerebrală îl face definitiv infirm. Nu este bătrân (s-a născut în aprilie 1870), dar arată de acum ca un om sfârșit fizic, emaciat, fără expresie, privind în gol. Este înconjurat de echipa de medici aduși din Germania, locuiește într-o vilă-palat din împrejurimile Moscovei, gărzile personale îi raportează direct lui Stalin fiecare mișcare a liderului partidului bolșevic, fondatorul regimului sovietic. A încetat să mai fie omul care controlează Kremlinul. Trăiește încă, dar tot mai mult vegetativ, inert, fără urmă de energie vitală. Este un cadavru viu, spre a relua în titlu din opera scriitorului său favorit, Lev Tolstoi. Secretarele personale, Lidia Fotieva și Maria Volodiceva, notează ceea ce, tot mai greu, dictează idolul lor. O atmosferă crepusculară, fără urmă de speranță.
Sunt acolo, să-l vegheze, soția sa, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, și Maria Ilinicina Ulianova, sora sa. Implacabila decizie a Politburo-ului este ca legătura cu Lenin să fie asigurată de Stalin, proaspăt instalat, în locul lui Nikolai Krestinski, în postul de secretar general. Acuzat de complot, trădare și spionaj, Krestinski va fi executat în 1938, după al treilea proces-spectacol. Despre Krupskaia a scris fascinant William Vollmann în romanul său Europe Central, după mine, o capodoperă literară. Există acolo o scenă tulburătoare în care Krupskaia se întâlnește cu Fania Kaplan, combatanta socialist-revoluționară (eseră) care a tras în Lenin în 1918. Atentat eșuat, pretextul declanșării Terorii Roșii. Fania Kaplan era aproape oarbă. Eserii erau un partid specializat în atentate politice. De ce tocmai ea a fost desemnată să-l lichideze pe Lenin? O întrebare pe care și-o pune Richard Pipes în a sa magistrală Istorie a Revoluției Ruse.
Tânăra Nadejda (Nadia) Allilueva, soția lui Koba Djugașvili, devenit Stalin, lucrează și ea în secretariatul lui Lenin, este la curent cu tot ce se petrece. Interesant este că, din câte se pare, Nadia nu i-a povestit lui Koba despre ultimele texte dictate de Lenin. Nadia avea să se sinucidă în noiembrie 1932. Lenin apelează la Stalin să-i dea un flacon cu otravă, Stalin refuză, după ce se consultă cu partenerii săi de triumvirat, Grigori Zinoviev și Lev Kamenev. Grigori Evseievici Zinoviev era camaradul său cel mai apropiat, fuseseră împreună în exil în Elveția, împreună reveniseră în Rusia, în aprilie 1917. Era liderul organizației comuniste din Petrograd, „comuna Nordului”, cum i se spunea, și, în plus, era președintele Cominternului (Internaționala a III-a Comunistă, fondată în martie 1919). Lev Borisovici Kamenev era cumnatul lui Troțki, șeful organizației comuniste din Moscova și mâna dreaptă a lui Lenin în fruntea Consiliului Comisarilor Poporului. Amândoi aveau să piară executați după primul proces-spectacol de la Moscova, în august 1937. Se spune că la o înfierbântată plenară a CC, prin 1927, Krupskaia ar fi strigat: „Dacă Vladimir Ilici ar fi în viață, azi ar fi după gratii!” Poate a gândit-o, dar mă îndoiesc că a spus-o. Koba n-ar fi lăsat-o să moară în patul ei.
Lenin află despre criza din Georgia, despre comportamentul grobian al lui Stalin și al compatriotului acestuia, vechiul bolșevic Sergo Ordzhonikidze, în raport cu comuniștii georgieni (nemesis-ul lui Koba, Polikarp „Budu” Mdivani, și veteranul revoluționar Filip Makharadze, mai mare ca Stalin cu 11 ani, membru al CC încă din 1903). Urmează o explozie de furie, începe dictarea contra cronometrului a ceea ce istoria secolului al XX-lea va reține drept Testamentul lui Lenin.
În autobiografia sa, Lev Troțki susține că Lenin l-a rugat să preia el cazul, să-i apere pe georgieni de persecuțiile urzite de Stalin, Ordzhonikidze și Felix Dzerjinski. Îi acuza pe aceștia că se comportă ca niște odioși satrapi velicoruși. Cât privește afirmația lui Troțki, nu sunt probe, dar există aluzii în acest sens. Stalin este tot mai iritat de reacțiile soției lui Lenin, o admonestează. Se ajunge la un schimb violent de cuvinte, Koba înjură mitocănește. Conflictul se stinge grație intervenției lui Kamenev, dar, atunci când află despre el, Lenin reacționează cât se poate de burghez, de old-fashioned: îl anunță pe Stalin că jignirea soției sale înseamnă o ruptură a relațiilor personale cu el, cu profetul și vulturul revoluției. În ultima fază, cu puțin înainte de deplina înnoptare, Lenin trimite un mesaj către conducerea partidului, cerând înlocuirea lui Stalin, acuzat de comportament de o inadmisibilă brutalitate. Nu propune de fapt pe nimeni în fruntea partidului, lasă deschisă o prăpastie a incertitudinilor.
A mai apucat să publice, în ianuarie 1923, un text intitulat Cum să reorganizăm Rabcrinul? Rabcrinul era abrevierea Inspecției Muncitorești-Țărănești, o agenție guvernamentală cu rang de comisariat al poporului (minister), condusă până recent de Stalin. Articolul lui Lenin era un protest împotriva birocratizării, un îndemn la regăsirea spiritului originar al revoluției. La fel, chemarea sa de ultim ceas: „Mai bine mai puțin, dar mai bine”. O chemare căreia, peste decenii, avea să-i facă ecou comunistul român Ion Gheorghe Maurer, când, în 1974, se pronunța împotriva isteriei voluntariste a lui Nicolae Ceaușescu...