Comunismul a fost, mai presus de orice, o tentativă utopică, dar pretins științifică, de modificare a condiției umane. Revoluția comunistă, așa cum a fost, în chip mesianic, vestită de Karl Marx și apoi înfăptuită de Lenin și de leniniști, era una socială, politică, economică, dar, în chip decisiv și obsesiv, era una antropologică și civilizațională. Se propunea un model alternativ modernității burgheze. Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile. „Omul Nou” era, ca și în cazul național-socialismului în Germania, ființa mitologică pentru care nu există obstacole invincibile, fortărețe inexpugnabile. Arta trebuia să celebreze „Omul Nou”, nu să se complacă în nostalgii lirice și experimente „decadente”. Revoluția culturală, nu una temporară, ci permanentă, era un imperativ existențial pentru aceste partocrații ideocratice, spre a folosi conceptul lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin, odată luată puterea de către bolșevici, a fost legat de construirea monumentelor și statuilor „erei noi”, asemuite catedralelor Evului Mediu. În anii ’30, Stalin i-a numit pe scriitori „inginerii sufletului”. Știa el de ce...
Istoricul Cristian Vasile a reușit admirabila performanță de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă, impresionantă ca documentație și incitantă ca scriitură, despre metodele, instituțiile și oamenii care au servit, în România comunistă, proiectul acestei revoluții culturale fără de sfârșit: Viaţa intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu. 1965–1974 (Humanitas).
Ne aflăm în fața unei cărți pe care eu o consider parte a unei remarcabile trilogii. Cred că și în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanță cu totul specială să reușești să duci la capăt un astfel de demers. În 2010, Cristian Vasile publica volumul Literatura și artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas)—punct de reper istoriografic și politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată favorabil în țară și în străinătate, inclusiv în prestigioasa publicație Slavic Review. În esență, în carte era vorba despre epoca stalinismului dezlănțuit reflectată în cultură—o cultură de Război Rece—și despre realismul socialist uniformizator până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.
Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum—Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Editura Humanitas, București, 2011)—care a întregit imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. Cartea pe care o analizez acum completează această istorie politică a literaturii și a artelor sub comunism. Fără să își fi propus—datorită acestor aprox. 1000 de pagini—Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian Popa, cu al său montaj conspiraționist, vădind accente xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură diacronic și sincronic, surprinde cu acuitate articulațiile, încrengăturile și reverberațiile acțiunilor decise de aparatul ideologic.
Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează sistematic și caută atât clarificări conceptuale, cât și puncte de reper. Cred că va reuși să își convingă cititorii că anul 1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este primul care propune această bornă cronologică, însă în cartea lui delimitarea este susținută atât de cercetarea atentă a legislației comuniste, dominată din ce în ce mai mult de impunerea normelor unitare și a educației comuniste (am prins schimbarea denumirii Ministerului Educației pe când eram student la Filozofie, secția Sociologie, după cum am prins și momentul „Tezelor din iulie”), cât și de examinarea documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974—care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliția secretă ca unealtă de șantaj—este un alt punct de ruptură (prima și singura lege de acest fel sub regimul comunist).
Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974, când s-a și proclamat președinte al RSR (cu sceptru și eșarfă tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceaușescu nu era îngrijorat de conținutul unor ziare și reviste precum Scînteia sau Era socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniștit de supraviețuirea unor elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică și studențească.
Am cunoscut această presă (Amfiteatru, Viaţa studențească, etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent și colaborator începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care le-am publicat (manipulate mai recent într-un mod abject). Era prețul plătit în epocă pentru șansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor” de la Viaţa studențească, de a scrie despre marile curente filosofice și sociologice din Occident, de a dezmorți registrul terminologic și de a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism cu potențial periculos pentru regimul comunist, pentru național stalinismul deja înstăpânit.
Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Țeposu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoișie, Matei Vișniec, Ioan Groșan, dar au fost mulți alții—și mă refer numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru Ceaușescu să pună o stavilă și să mărească numărul infracțiunilor, contravențiilor și restricțiilor prin intermediul legii presei.