Vladimir Tismăneanu

În jurul meu, părinții, mătușile, unchiul meu Mihail Boico (fost voluntar în Spania, soțul mătușii mele Cristina), surorile mele Vichi (dispărută) și Rodica (prima mai mare ca mine cu zece ani, a doua cu șapte), nu mai vorbesc de bunicii materni - toți erau cititori împătimiți. Se citea dimineața, la cafea, se citea după-amiaza, dacă existau ceva ore de minimă relaxare, se citea seara, înainte de culcare. Mama citea până târziu, în fiecare noapte. Până a ajunge să citesc eu însumi, nu puteam adormi fără ca fie mama, fie surorile mele să-mi citească basme, povestiri, versuri. Mama putea să recite ore în șir din Eminescu. Bunica știa mult Coșbuc, mi-a recitat Regina ostrogoților. Dar, cum ziceam, cel mai mult mi-a citit mama. Așa am auzit prima oară de eroii lui Arkadi Gaidar, puștii Ciuk și Ghek, de Muc cel mic, de zmei, de feți frumoși, de genii bune și genii rele, de Statu-Palmă-Barbă-Cot călărind pe-un iepure șchiop, și de tinerețea fără bătrânețe și de viața cea fără de moarte.

Tata primea multe cărți ca parte a schimburilor dintre edituri, în plus aveam și cărți rusești, ba chiar și unele franceze. Actuala Librărie „Mihail Sadoveanu” era pe-atunci Librăria 17, acolo se mai aduceau cărți de artă și chiar cărți de beletristică din Franța. Nu pentru muritorii de rând, ci pentru membrii nomenclaturii ideologice, dar și pentru figurile proeminente din viața literară. Era o cameră în spate, mergeam acolo cu tata, ne primea o doamnă faimoasă în București, directoarea librăriei, pe numele ei de familie Lupescu. Prețurile erau, desigur, modice. Sunt sigur că dl. Mihai Șora, și bănuiesc că și regretatul domn Paul Cornea, își aminteau de doamna Lupescu. Așa am avut parte de cărțile unor Jules Renard și, cred, Alain-Fournier. Dar mai ales de acea colecție de reproduceri de artă în alb-negru numită Les maîtres.

Cum ziceam, nu puteam adormi fără a mi se citi. Îmi amintesc cum sora mea Vichi (mergea la Școala Rusă, apoi Liceul „Petru Groza”, azi Colegiul „Tudor Vianu” de pe strada Arhitect Ion Mincu) îmi citea din faimosul volum Povestire despre Zoia și Șura scris de Liubov Kosmodemianskaia, mama faimoasei adolescente-partizan Zoia, ucisă de nemți. Liubov vizitase Școala Rusă din București, sora mea o cunoscuse personal. Alt personaj celebru care a vizitat Școala Rusă a fost Maresiev, prototipul eroului principal din Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi, romancier faimos al epocii staliniste. Aviator, parcă, fusese doborât, își pierduse picioarele, dar se comportase eroic.

Sper să mai vorbim despre literatura pentru copii din acei ani. Este un subiect extraordinar. Cartea mea favorită, dar și a bunei mele prietene (eram vecini de stradă, apoi colegi de clasă) Florica Jebeleanu, era Șvambrania de Lev Kassil. Genială! Într-un univers în care imaginația era prohibită, împărăția imaginară a Șvambraniei era refugiu și tărâm mitic. Să nu uit cartea scrisă de unchiul Floricăi, soțul surorii gemene a mamei sale, Marcela Cordescu, Vladimir Colin. Se chema, parcă, Poveștile celor trei mincinoși.

Ascultam mult emisiunea „Teatru la microfon”. Îmi răsună și acum în urechi, scriind aceste rânduri, titlurile pieselor lui Victor Hugo, rostite grav, adânc, solemn, aproape funebru, bănuiesc că de Gheorghe Cozorici: Angelo, tiranul Padovei, Marion Delorme, Hernani. Pe la șase ani, deci înainte de a începe școala, în septembrie 1958, puteam de-acum să citesc singur. Așa am ajuns să mă refugiez pe planeta Jules Verne, să mă identific cu misteriosul căpitan Nemo, să călătoresc spre Australia împreună cu Copiii căpitanului Grant. Există și un film sovietic minunat făcut după acest roman de Jules Verne, cu muzica lui Isaak Dunaevski.

Familia mea avea un patefon - evident, sovietic -, mama era o mare amatoare de muzică clasică. La fel era și sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki, despre care am povestit pe larg în volumul Lumea secretă a nomenclaturii...

Citesc în câteva limbi, în mod curent în engleză, română și franceză, adeseori în germană și spaniolă, mai rar în ultimii ani în rusă. Vin dintr-o familie unde a existat un cult al limbilor străine. Mama mea vorbea franceză, germană, spaniolă și rusă. Era foarte bună și la limba latină, făcuse și vreo trei ani de greacă veche. La fel și sora ei, născută Bianca Marcusohn, tot la Botoșani. Mama, Hermina, s-a născut în 1915, sora ei - devenită în timpul Rezistenței franceze Cristina Luca (actrița Cristina Flutur a interpretat-o într-un serial la TF1) - în 1916.

Mama a făcut trei ani de medicină la București, a plecat în Spania în 1937, a lucrat ca infirmieră în Spitalul Brigăzilor Internaționale. Sora ei a rămas în Franța, a studiat biologia la Sorbona, a fost colegă cu Jacques Monod (1910–1976) și cu François Jacob (1920–2013), cei care au primit Nobelul pentru medicină. A fost șefa serviciului de informații al organizației de rezistență FTP-MOI (Les Francs-tireurs et partisans–main-d'œuvre immigrée).

În amintirile sale (nepublicate), care mă ajută mult la scrierea unei cărți despre viețile fabuloase și tragice ale acestor două surori, Cristina descrie salonul literar al bunicii mele, Luisa Marcusohn, născută Segal. Bunicul meu matern, Isidor Marcusohn, era un înțelept. Aș zice că era și un drept. Bunica citea multe romane franceze, dar și literatură română și rusă. Bunicul îl venera pe Mihail Sadoveanu, știa pagini întregi pe dinafară.

Pe linie paternă, situația era similară, cu diferența că familia, evrei basarabeni din Soroca, era rusofonă. Deci tatăl meu, născut în 1913, a avut ca limbă maternă rusa, în vreme ce mama a crescut într-un mediu intelectual de evrei perfect adaptați și asimilați culturii românești. Vorbeam la un moment dat cu prietenul meu, profesorul Toma Pavel, despre această experiență, care ar trebui știută mai bine, a evreilor regățeni sau, dacă vreți, a evreilor pământeni, diferiți ca bagaj cultural de cei din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Eu m-am născut în 1951, pe 4 iulie. Mama era la Predeal invitată de prietena ei Liuba Bârlădeanu, prima soție, rusoaică, de origine din URSS, a lui Alexandru Bârlădeanu. Când au cuprins-o durerile, a chemat ambulanța, au dus-o la Brașov (pe atunci se numea Orașul Stalin). Ai mei veniseră din URSS, unde fuseseră în emigrație politică după Războiul civil din Spania, în februarie 1948. Voi reveni la Spania și în alte ocazii, a contat enorm în formarea mea intelectuală.

Vă imaginați ce însemna să crești într-o familie în care tatăl nu are brațul drept... Îi fusese amputat în Spania. Era unul din marii mutilați ai acelui război devenit mit al secolului XX. Tata, intrat în mișcarea comunistă de foarte tânăr, se formase profesional ca tipograf, în anii ’30, la București, apoi, la Moscova, în anii războiului, a studiat limba și literatura franceză. A lucrat la departamentul românesc de la Radio Moscova, ca redactor. Deci, o legătură intimă, statornică, pasională cu cuvântul tipărit, cu presa, cu cartea. Era un colecționar de cărți. Nu rare, ci importante.

După revenirea de la Moscova, amicul său Leonte Răutu, pe atunci șeful Secției de Propagandă a CC al PMR, l-a numit redactor-șef al editurii partidului, devenită apoi Editura de Stat pentru Literatură Politică (ESPLP), apoi Editura Politică. În cazul meu, a fost așadar vorba și de o moștenire intelectuală multiplă, cosmopolită și nu mai puțin împătimită.