Vladimir Tismăneanu

Dacă am putea pune laolaltă atracția magnetică exercitată de ușurătatea unei existențe postmoderne detașate și povara unei potențiale vinovății și conformismul în relație cu trecutul, am avea un răspuns complet cu privire la motivele pentru care rolul intelectualilor critici s-a diminuat atât de mult după 1989. Foștii disidenți, eroii, sunt deopotrivă un spin în coasta concetățenilor lor (ex: memoria) și, aparent, un model perimat pentru o generație mai tânără al cărei potențial empatic este mai degrabă scăzut. Această formă complexă de uitare este, de fapt, cel mai mare pericol la adresa împământenirii valorilor democratice în regiune. Aceste societăți nu au avut o tradiție liberală extensivă și solidă la care să se întoarcă. Prin urmare, ele trebuie să prețuiască lecțiile mișcării disidente spre a câștiga o influență etică împotriva tentațiilor colectiviste și egalitare care mijesc sub pojghița subțire a politicii actuale.

Intelectualii critici au presupus că prin detectarea capcanelor istoricismului marxist și potențialului său totalitar vor anula elementele de atracție din toate ideologiile. S-a dovedit a fi, desigur, o iluzie. După 1989, mulți oameni s-au lăsat atrași de principii abia articulate și adesea autoritate. Am asistat la emergența doctrinelor legate de rasism, naționalism turbat și corporatism social. În aceste condiții, cât mai contează intelectualii în lumea politică postcomunistă? Avea oare dreptate Leszek Kołakowski să observe că dezamăgirea intelighenției față de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la o retragere din zona atitudinilor profetice?

Același Kołakowski consemna declinul tentației oraculare și dispariția acelei boli care poate fi numită idolatria politicii:

„Există cu mult mai puțină intenție de a oferi un sprijin necondiționat ideologiilor defuncte și mai multă înclinație pentru a sta deoparte de chestiunile politice, tendința logică de a te retrage în zone mai sigure și specializate. Ca urmare, probabil că avem acum mai puțini lunatici și escroci influenți, dar și mai puțini profesori intelectuali”.

În ceea ce mă privește, consider că intelectualii critici și-au păstrat șansa de a fi direct implicați în redefinirea și reconfigurarea spațiului public în Europa postcomunistă. Dezbaterile curente, tentativele revizionismului istoric și etnicizarea unor așa-ziși țapi ispășitori, oferă intelectualilor un rol vital ca pedagogi civici ai cetății. Ei abordează neliniștile zilelor noastre înarmați cu propriile lor patru decenii de experiență a umilirii, auto-flagelării și redeșteptărilor morale. În calitatea lor de spărgători de tabuuri și practicanți ai unei arte politice diferite, ei se fac apostolii gândirii neconvenționale.

Câtă vreme nu va exista o clasă politică credibilă, câtă vreme partidele politice vor fi incapabile să formuleze interese distincte care să reflecte angajamente ideologice coerente și consistente, intelectualii vor fi mereu necesari pentru continuarea tranziției democratice. Ralf Dahrendorf a fost cel care a formulat superb acest principiu: „acolo unde intelectualii sun tăcuți, societățile nu au un viitor”. A arătat în mod corect că într-o societate divizată în mod cronic și într-un spațiu public aflat permanent sub presiunea globalizării, rețeaua de idei și acțiune nu și-a pierdut potențialul de a revitaliza politica sau de a fi cea mai importantă sursă de libertate (After 1989).

De aceea, devine de o importanță vitală ca intelectualii să fie critici vizavi de derapajele morale care pun în pericol neexperimentatele democrații din Europa Centrală și de Est. Ei sunt cei care au suferit direct și dramatic consecințele limitării libertăților de bază și nu există niciun motiv să credem că vor uita prea ușor prețul pe care l-au avut de plătit pentru toate aceste privațiuni. Pe de altă parte, intelectualii trebuie să evite tentația auto-glorificării, dar și sentimentele unei anumite impotențe istorice. Deși nu sunt nici pe departe atotputernici, intelectualii liberali din regimurile postcomuniste rămân depozitarii speranței democratice.

Există două școli de gândire care se ocupă de evaluarea impactului intelectualilor asupra societăților în lumina transformărilor postcomuniste. Pe de-o parte, avem explicația lui Timothy Garton Ash despre revoluțiile din 1989 ca „resurecții morale” care au pus accent pe statutul crucial al intelectualilor ca reprezentanți de marcă ai unui nou stil politic. În opinia mea, cea mai importantă idee pe care au produs-o aceștia a fost reevaluarea noțiunii de „cetățenie”. Chiar dacă idealul lor nu a fost unul dominant, este important că cele mai multe dezbateri din spațiul public s-au axat pe ideea de civilitate, pe ce anume definește apartenența cuiva la o societate și la o comunitate politică (The Magic Lantern).

Într-un fel, am putea spune că succesul intelighenției critice se bazează pe realitatea unui corp social activ, conștient de sine, împuternicit. Pe de altă parte, regretatul istoric Tony Judt ne-a oferit o imagine în oglindă a explicației lui Ash. El considera că disidenții liberali nu au avut vreodată un impact prea puternic asupra societăților lor și că tradițiile antiliberale postcomuniste din regiune, dublate de efectele de durată ale leninismului, reprezintă obstacole majore pentru orice democrație liberală care încearcă să aibă succes în regiune. Din această perspectivă, ar exista un trecut prea puțin utilizabil la îndemâna exponenților pluralismului. Dimpotrivă, există o memorie puternică și neprocesată a victimizării reale sau imaginate, o imensă auto-idealizare și foarte puțină disponibilitate pentru empatie și compasiune.

În opinia mea, dacă privim mai atent la cele două argumente, am putea descoperi cu surprindere că ele nu sunt pe atât de diferite pe cât ar putea părea. În Epoca postbelică, Tony Judt scria:

„Așa cum a notat în trecere Edmund Burke despre o generație anterioară de activiști revoluționari: «Cei mai buni au fost oameni ai teoriei». Cei mai mulți dintre ei [intelectualii critici] erau chiar nepregătiți pentru chestiunile politice și tehnice încurcate care aveau să apară [...] Unul din motivele declinului intelectualilor a fost acela că mult discutata lor etică anticomunistă ori nevoia de a construi o societate civilă, conștientă din punct de vedere moral, spre a umple spațiul anomic dintre individ și stat, au fost înlocuite de problema practică a realizării economiei de piață”.

Într-adevăr, societățile fragmentate și deziluzionate ale fostului Bloc sovietic au devenit un fel de nisipuri mișcătoare pentru ideile și discursul celor care anterior produseseră delegitimarea sistemului comunist. Pare că, în vidul creat după decesul sovietismului, în ambianța atavică și fragilă postmodernă, mesajul disident despre responsabilitate, civilitate și buna societate ca polis anti-machiavelic s-a pierdut, cumva, pe drum. Dar aceste declarații de intenție nu ajung dacă nu se ține cont și de un alt element. Largi pături ale populației s-au născut în comunism și au trăit cel puțin jumătate din viață (sau din anii formativi) în timpul „socialismului real existent”.

Altfel spus, o constantă a acestor comunități au fost „milioanele de fire subțiri ale falsității, conformismului și compromisului” (Timothy Garton Ash). Majoritatea celor care au trăit în Europa de Est au istorii personale de dinainte de 1989, care au fost fundamental alterate de experiența (post)totalitară. Așa cum a spus cândva și Václav Klaus într-o intervenție prezidențială: „niciun fost comunist, niciun fost disident; niciun agent [al fostului regim], niciun moralist, a cărui simplă prezență pe scenă este o aluzie a curajului pe care nu l-ai avut: conștiința ta încărcată”.