Vladimir Tismăneanu

Probabil că maturizarea mea ca cititor s-a produs pe la 12-13 ani. Auzisem mult în casă, dar mai ales în discuțiile cu prietenii mei, despre tirania lui Beniuc la Uniunea Scriitorilor, despre corsetul dogmatic al realismului socialist. Apoi, tatăl meu primea revista sovietică Novîi Mir, unde au apărut romanul lui Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, și memoriile lui Ilya Ehrenburg. Se citeau textele dezghețului literar din URSS, inclusiv poeziile lui Evtușenko, Voznesenski și ale Bellei Ahmadulina, se comentau dezbaterile din Occident despre stalinism.

Părinții mei, dar și sora mamei și soțul ei, aveau prieteni în Franța, în Ungaria, în Cehoslovacia, urmăreau atent destalinizarea din acele țări. După excluderea sa din PMR, sub acuzația de fracționism (documentul apare în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi despre crearea Omului Nou), în 1960, tatăl meu a fost tot mai deziluzionat de modul practic în care se realizau acele idealuri în care crezuse cu patimă. Aveam 13 ani când mi-a spus că Lucreţiu Pătrăşcanu nu fusese trădător, deci cu cinci ani înainte de reabilitarea oficială a celui executat în aprilie 1954. Se simțea un paria și nu fără motiv. Fusese excomunicat de prietenii săi, eliminat brutal din familia sa politică, fostul său camarad din Spania, Valter Roman, votase pentru excluderea lui din partid într-o ședință de pomină de la Editura Politică. Mama era lămurită încă din anii ’50, la fel și mătușa mea, Cristina Luca.

Tata a fost reprimit în PMR în februarie 1964, deci încă sub Dej, dar n-a mai primit nicio responsabilitate importantă în ceea ce se numea „frontul ideologic”. N-a revenit ca profesor la catedra de socialism științific de la Universitatea din București pe care o condusese până la mazilire. A rămas, cum s-ar spune, pe tușă, ca șef de redacție la Editura Meridiane, de unde s-a și pensionat în anii ’70. Aș zice că a fost de fapt un noroc, n-a trebuit să participe la orgiile propagandistice ale „Epocii de Aur”. La Meridiane, s-a apropiat de Ion Frunzetti și de Modest Morariu. Prin tatăl meu am cunoscut-o pe Mona Țepeneag, care lucra acolo ca redactor. Prin Mona, aveam să-l întâlnesc pe Dumitru Țepeneag. Era, cred, în 1973 când revenise pentru puțin timp din Franța.

Domnul Țepeneag (n. 1937) mi-a oferit acces la biblioteca sa, apoi, după rămânerea sa definitivă la Paris, Mona, care se pregătea să plece și ea, mi-a dăruit câteva cărți esențiale, între care ediția franceză din Marea Teroare de Robert Conquest, dar și scrierile unor autori anarhiști. Cred că tot din acea bibliotecă am avut și cărțile unor Claude Lefort și Edgar Morin, poate și pe cele ale lui Jules Monnerot. De la Alexei Florescu am împrumutat, cu știința tatălui său, veteran din Maquis, ministru al Chimiei, cărți de filosofie și sociologie, dar și volume memorialistice, inclusiv cartea de amintiri a Margaretei Buber-Neumann, una din marile mărturii despre comunism și fascism ca experimente înrudite.

În 1963, m-am mutat de la Liceul „Petru Groza”, la nou înființatul Liceu 24, azi Liceul „Jean Monnet”. Eram de-acum un cititor vorace de literatură vestică. E bine să amintim aici ce-a însemnat apariția revistei Secolul XX, în prima fază condusă de poetul ex-stalinist Marcel Breslașu, apoi de Dan Hăulică și Ştefan Aug. Doinaș. Apăreau acolo traduceri din autori până atunci ignorați, negați, interziși. Sigur, noi am intrat în zodia Kafka mai târziu decât alte țări din Est, dar, după 1965, era de-acum posibil să-i citești pe marii autori ai modernismului.

Încă sub Dej, în „Biblioteca pentru toți” apăreau două volume din Nuvela americană contemporană. Se publicau antologii de teatru, inclusiv cu piese de Eugen Ionescu, Jean Giraudoux, Jean Anouilh. Se juca piesa anti-totalitară Rinocerii, cred că la Teatrul de Comedie. În Contemporanul, A.E. Baconsky spărgea canonul dominant și oferea noi criterii axiologice pentru interpretarea poeziei universale, rostea nume stranii pentru cei mai mulți dintre noi. Reveneau în presă criticii deceniului al patrulea, inclusiv Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu. Aș zice, deci, că pe la 14 ani, în vara anului 1964, aveam de-acum formată grila valorică pe care o voi cultiva în continuare...

Aleksander Wat (1900-1967) a fost un mare poet polonez. A scris o carte de convorbiri cu Czesław Miłosz care rămâne una dintre cele mai tulburătoare confesiuni ale iluminărilor în secolul XX. Prima sa iluminare a fost poezia, deci una estetică. A doua a fost îmbrățișarea comunismului ca religie politică. Atras de Maiakovski, a aderat la crezul modernist și revoluționar al acestuia. A treia a fost apostazia, renunțarea la mitul comunist. Wat a cunoscut teroarea stalinistă, Lubianka, Gulagul și a povestit răscolitor despre acel univers de coșmar. S-a sinucis în Franța, la 67 de ani. Luase 40 de tablete de nembutal. Soția sa, Ola Watowa, a găsit două pagini dintr-un bloc notes. Pe una scria: „Nu mă salva!”. Pe cealaltă era un mesaj către Ola, „viața mea, tot ce există pentru mine”. Despre Wat, ca și despre Miłosz, ca și despre Zbigniew Herbert, ca și despre Julian Tuwim și Antoni Słonimski, cuvintele lui Adam Mickiewicz sună ca o amară profeție: „Nu a găsit fericirea, pentru că nu există fericire în țara sa”.

Nu mai puțin impresionante sunt cuvintele lui Miłosz despre acei intelectuali care, în pofida calomniilor și presiunilor de tot felul, au avut curajul să devină mărturisitori, de la Panait Istrati și Victor Serge, la Arthur Koestler, Manès Sperber și Gustaw Herling-Grudziński. Wat a fost unul dintre aceștia -„Este bine să ținem minte că a existat un element de sacrificiu în însăși dorința de a depune mărturie” (v. articolul „Sperber” în Czesław Miłosz, Miłosz’s ABC, Farrar Straus and Giroux, 2001, p. 271).

Wat a avut un destin asemănător, în atâtea privințe, celui al lui Paul Celan. Poetul lituanian, fostul disident Tomas Venclova a scris o biografie a acestui spirit demn, chinuit și mereu neliniștit. Wat este un personaj central și în cartea Caviar and Ashes a istoricei Marci Shore (Yale University Press, 2006). Salut, de câte ori am ocazia, publicarea la Humanitas a cărții Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Este una fundamentală pentru oricine încearcă să înțeleagă tribulațiile secolului XX. La fel de important mi se pare și volumul Este Dumnezeu fericit? de Leszek Kołakowski, apărut în colecția „Constelații”, pe care o coordonez la editura Curtea Veche împreună cu politologul Marius Stan.

Cartea lui Wat este o mărturisire care stă la loc egal alături de memoriile lui Arthur Koestler, de trilogia lui Manès Sperber, de O criptă pentru Boris Davidovici a lui Danilo Kiš, de Arhipelagul Gulag de Soljenițîn, de amintirile unor Gyula Háy, Whittaker Chambers și Margarete Buber-Neumann. Intelectual cu trăiri agonice și speranțe anihilate, Aleksander Wat, spre a-l cita pe Tony Judt, a trăit într-un secol turbulent și a aparținut unei lumi dispărute. L-a urmărit, precum pe Walter Benjamin, îngerul istoriei (Angelus Novus). A înțeles, printre primii, ce coeficient de fanatism era inclus în marele pariu absolutist al comuniștilor. A scris, chiar înaintea lui Kołakowski, că „în secolul XX răul s-a încarnat în istorie, iar bolșevismul a fost diavolul în istorie”.

Wat îi mărturisea lui Miłosz: „Cum știi, una din viziunile mele despre comunism este a unui progres continuu care în mod automat excită și dezlănțuie toate forțele retrograde. Un fel de întoarcere la cele mai străvechi arhetipuri ale vieții sociale. Nu încape îndoială că acel cult al liderului este de fapt al monarhului”. Unul din pasajele cele mai zguduitoare, de dostoievskiene adâncimi, este discuția din închisoare cu vechiul bolșevic Steklov. Aici găsim cheia, ori una din cheile spovedaniilor halucinante ale unor Zinoviev, Kamenev, Radek, Piatakov, Sokolnikov și Buharin în macabrele procese-spectacol de la Moscova: „A mărturisi sau a nu mărturisi, nu aceasta era problema. Acești oameni au mărturisit pentru că erau dezgustați de trecutul lor”...