Vladimir Tismăneanu

S-a scris în ultimii ani despre rolul CIA în publicarea în ediții menite să circule în Blocul Sovietic a romanului Doctor Jivagoal marelui poet și prozator rus Boris Pasternak (1890-1960). Pentru cei mai tineri, merită reamintit că Boris Pasternak a fost unul dintre giganții literaturii ruse și că doar un capriciu al lui Stalin poate explica faptul că a scăpat nevătămat din malaxorul dictaturii bolșevice. Nevătămat este un fel de a zice, pentru că Pasternak a fost forțat să trăiască din traduceri și din publicarea sporadică a unor poezii socotite drept inofensive de către cerberii regimului. Dar a scăpat cu viață, spre deosebire de Boris Pilniak (1894-1938), Osip Mandelștam (1891-1938) și Isaac Babel (1894-1940). Catastrofa s-a produs, în cazul său, după moartea lui Stalin.

Timp în care a lucrat la ceea ce avea să devină capodopera sa și una din marile cărți ale secolului XX: romanul Doctor Jivago, experiment istorico-psihologic panoramic, meditație despre destinul intelectualului în maelstromul revoluționar și despre căutarea transcendenței într-o lume ce și-a pierdut busola. Tocmai dimensiunea religioasă este cea care i-a făcut pe cenzori să interzică publicarea cărții. Ajunsă în Vest, grație profesorului comunist Vittorio Strada (1929-2018), cartea a fost publicată de către editorul de stânga Feltrinelli. Pe această cale (încă destul de obscură, cel puțin pentru mine), ajunge la CIA care, prin canale intermediare sofisticate, susține publicarea și chiar difuzarea ei, în cadrul pavilionului Vaticanului de la Expoziția Universală de la Bruxelles din 1958. Mai târziu, filmul cu Julie Christie și Omar Sharif avea să consacre succesul mondial al cărții. Tema muzicală este azi una din cele mai cunoscute, evocare melancolică a vremurilor de restriște trăite de doctorul Iuri Jivago, alter ego-ul lui Pasternak.

Succesul occidental al romanului, decretat „antisovietic”, i-a scos din minți pe Nikita Hrușciov, Mihail Suslov și pe ceilalți demnitari sovietici. Decernarea Premiului Nobel pentru Literatură a exacerbat situația. Ca efect al presiunilor insuportabile exercitate pe toate căile, vizibile și invizibile, Pasternak a refuzat premiul. A fost atacat în chip imund în ședințe publice de înfierare. La una dintre aceste procesiuni ale urii a luat cuvântul Vladimir Semiceastnii, pe atunci prim-secretar al Comsomol-ului, care l-a comparat pe traducătorul lui Hamlet cu un porc (de fapt, l-a prezentat drept inferior unui porc). Cu puține excepții, între care Kornei Ciukovski, Konstantin Paustovski, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Ilya Ehrenburg și nu mulți alții, „inginerii sufletului”, cruciații partinității, s-au dezlănțuit întru denunțarea „trădătorului”. Peste câțiva ani, Hrușciov l-a răsplătit pe nemernicul Semiceastnii, numindu-l președinte al KGB, ca succesor al lui Aleksandr Șelepin.

În România, Zaharia Stancu publica în Gazeta Literarăun articol infam în care repeta mecanic și absurd: „Pasternak? N-am auzit!”. Nu am la îndemână textul, dar îl poate cita și comenta lesne Luminița Marcu. Boris Pasternak a murit însingurat și chinuit, supus unui supliciu al răfuielilor isterice și al invectivelor insolente. Numele său revenea în literatura oficială odată cu publicarea ciclului memorialistic „Oameni, ani, viață” de Ilya Ehrenburg în paginile revistei Novîi Mir, condusă de iconoclastul poet ex-stalinist, devenit anti-stalinist, Aleksandr Tvardovski (1910-1971), protectorul lui Aleksandr Soljenițîn (1918-2008). Ulterior, apăreau volume de versuri și chiar texte de proză. Romanul însă a putut fi publicat abia în perioada de glasnost, de după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. De fapt, glasnost a ucis partiinost. În anii ’70, a apărut în România un volum de poezii de Pasternak, superb traduse de Marin Sorescu. Citez din memorie: „O, de știam de la-nceput/Că versul scris cu sânge-omoară...”

Atunci când scriem istoria politică și intelectuală a Războiului Rece e bine să ne amintim că CIA, pe lângă atâtea alte misiuni, a avut-o și pe aceea de a încuraja gândirea liberă, neînregimentată, în lumea comunistă. A făcut-o discret, precum în cazul Congresului pentru Libertatea Culturii ori în cel examinat mai sus. Nu pot spune decât că sunt total de acord cu filosoful britanic A. J. Ayer (1910-1989), activ în cadrul Congresului, care spunea că dintre toate posibilele utilizări ale bugetului acestei agenții, susținerea libertății a fost cea mai fericită și demnă de laudă. Războiul Rece nu a fost doar unul al conflictelor militar-politice mocnite și, uneori, declanșate, ci, în egală măsură, o competiție între două universuri valorice, între două pariuri privitoare la destinul individului și dreptul său la demnitate.

Motto: „Si las revoluciones no se hacen con palabras, las ideas no se implantan con decretos.”/ „Dacă revoluțiile nu se fac din cuvinte, ideile nu sunt aplicate prin decret” - Octavio Paz, El laberinto de la soledad

Octavio Paz, Gabriel García Márquez și Mario Vargas Llosa sunt, alături de Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, Ernesto Sabato, Roberto Bolaño, vârfurile literaturii latino-americane din secolul trecut și din acest secol. Toți trei au primit Premiul Nobel pentru literatură. Porniți dinspre stânga radicală, cu pronunțate simpatii marxiste, chiar leniniste, simpatizanți ai Revoluției lui Fidel și „Che” Guevara, au evoluat în direcții diferite, îndeosebi după accentuarea a ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a diagnosticat drept ireversibila stalinizare a regimului de la Havana, abandonarea promisiunilor emancipatoare inițiale și transformarea sa într-un experiment liberticid. Între cei care au îndrăznit să protesteze împotriva bolșevismului tropical a fost Octavio Paz. A fost imediat blamat ca fiind „complicele lui Ronald Reagan”. Stângiștii scandau: „Reagan rapaz, tu amigo es Octavio Paz!”

Lista persecuțiilor organizate de totalitarismul castrist împotriva oricărei expresii de autonomie a spiritului este fără de sfârșit. Tăcerea lui García Márquez, ori și mai grav, refuzul emfatic de a-i sprijini pe disidenții din Cuba rămâne o pată indelebilă din biografia sa intelectuală și politică. Este ceea ce i-au reproșat Vargas Llosa, Guillermo Cabrera Infante, Reinaldo Arenas, Susan Sontag, Andre Glucksmann, Sofia Imber, Carlos Alberto Montaner și câți alții. Ceea ce nu înseamnă că valoarea operei sale literare scade ori că ar trebui să judecăm această operă în funcție de pariul său politic scandalos și revoltător.

Care pariu de-o viață a existat și nu poate să-l lase indiferent pe niciun prieten al libertății. Spre a-l cita pe istoricul și eseistul mexican Enrique Krauze: „Panegyrist, court adviser, press agent, ambassador-at-large, plenipotentiary representative, head of foreign public relations: García Márquez has been all these things for Castro. In 1996, he dined with President Clinton and told him that „if you and Fidel could sit face to face, there wouldn’t be any problem left.” After September 11, he published a long letter to Bush: „How does it feel now that the horror is erupting in your own yard and not in your neighbor’s living room?”// „Panegirist, sfătuitor al curții, agent de presă, ambasador și reprezentant plenipotențiar, șef al relațiilor publice externe: García Márquez a fost toate astea pentru Castro. În 1996, a luat masa cu președintele Clinton și i-a spus că «dacă tu și Fidel a-ți putea sta față în față, n-ar mai fi nicio problemă.» După 11 septembrie, a publicat o lungă scrisoare către Bush: «Cum se simte acum că spaima domnește la tine în curte și nu în curtea vecinului tău?».”

Istoria literară și politică a veacului trecut se va ocupa, sunt sigur, de această contradicție dintre o fascinantă operă literară care exalta imaginația fără nicio opreliște și cauționarea unui despotism ideologico-polițienesc. Asemeni, să spunem, unui Heidegger, García Márquez a făcut parte din contingentul tiranofililor secolului XX. Termenul aparține, din câte știu, istoricului ideilor Mark Lilla și este cât se poate de adecvat. Heidegger admira, în anii ’30, „grandoarea istorică a național-socialismului”. García Márquez gândea, probabil, în aceiași termeni, despre aventura istorică a castrismului. Dar, at the end of the day, opera sa literară, magnifică, fără precedent, clocotitoare, dăinuie.

Cred că acesta este sensul cuvintelor lui Vargas Llosa din finalul unui interviu apărut cu o zi înaintea morții lui García Márquez, după patru decenii de ruptură a unei prietenii cândva legendare: „Vargas Llosa said the Colombian author’s writing was one of the ‘real important literary works of this time.’ ‘One Hundred Years of Solitude’ is one of the great achievements in literature and that will be his legacy.”// „Vargas Llosa a spus că literatura autorului columbian a fost una din cele mai importante ale timpului. O sută de ani de singurătate reprezintă una din marile realizări ale literaturii și va rămâne moștenirea sa”. Cred ca marele scriitor peruvian nu greșea. Sunt convins că Octavio Paz ar fi subscris.