Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În perioada interbelică, o știe oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de către propaganda comunistă. După război, în ultimii ani de viață ai genialissimului generalissim, a prins ființă și avânt „mișcarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifiștii staliniști erau într-o stare de perpetuă agitație și indignare. Erau denunțate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea și poate din Patagonia.

Supraviețuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revoltă împotriva „instigatorilor la război”, iar Aleksandr Fadeev, președintele Uniunii Scriitorilor din URSS, înfiera „hienele dactilografe”, o categorie în care îl includea până și pe docilul tovarăș de drum, Jean-Paul Sartre. Mai târziu, Václav Havel a scris un eseu despre cei care susțin mitul echivalenței morale între Estul totalitar și Vestul democratic. Cred că aceste teme sunt astăzi la fel de actuale ca în urmă cu câteva decenii. Înclinația spre auto-amăgire nu a dispărut, revolta selectivă rămâne contagioasă.

Tema a fost discutată cu ani în urmă de doi gânditori post-marxiști, regretații Ágnes Heller și Ferenc Fehér, într-un eseu apărut în revista New German Critique. Titlul era cât se poate de revelator și, în fond, neliniștitor: „Europa de Est în umbra unui nou Rapallo”. În acei ani, stânga umanistă din Est era anti-totalitară, lucidă și conștientă de capcanele propagandei sovietice. Stânga oficială, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivilă, paria tocmai pe credulitatea nemărginită a atâtor intelectuali, mai tineri ori mai puțin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul „Premiu Lenin pentru întărirea păcii între popoare” (primit și de Mihail Sadoveanu în 1961). Nu fusese „Decretul asupra păcii” unul dintre primele semnate de Lenin ca președinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kołakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Să ne amintim de George Orwell, de Ministerul Păcii care se ocupa cu pregătirea și întreținerea războiului permanent...

În anii ’80, m-am ocupat de tema mișcărilor pacifiste independente din Blocul Sovietic într-un volum pe care l-am editat și care a apărut la editura Routledge în 1990. Între autori, disidentul maghiar Miklós Haraszti și cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule cărți despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a ști să disting între anti-militarismul onest și naivitatea devenită program politic în Vest. Este și tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kołakowski și istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirecțional, adică anti-NATO, din Occident. Cât privește marile congrese de luptă pentru pace, premiile internaționale purtând numele lui Lenin și campaniile care le acompaniau, nu cred că există un text mai revelator și mai sfâșietor decât un pasaj din volumul al treilea din Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. E vorba de felul în care percepeau deținuții din infernul concentraționar sovietic tiradele demagogice ale „partizanilor păcii” dirijați și de atâtea ori stipendiați de Kremlin.

Ne aflăm în Kazahstanul de nord, doi deținuți tocmai au reușit o evadare care se va sfârși tragic. Merg în noapte prin stepă, aproape muribunzi, înfometați și însetați. Găsesc, în fine, un cal, îl ucid și îi sorb direct sângele din rana deschisă: „Partizani ai păcii! Exact în acel an vă reuneați la Viena și la Stockholm, vă desfătați cu băuturile sorbite cu paiul”. După care, numindu-i pe doi dintre cei specializați în turismul păcii, Soljenițîn scrie: „V-a trecut vreodată prin minte că existau concetățeni ai versificatorului Tihonov și ai jurnalistului Ehrenburg care își stingeau setea adăpându-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodată că în Uniunea Sovietică acesta este sensul real al cuvântului pace?”

PS: O precizare. În ceea ce-l privește pe Sartre, în 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit „această hienă dactilografă, acest șacal înzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). „Vipera lubrică” e a lui Vîșinski, împotriva lui Buharin (citat de mine în Diavolul în istorie). Zoomorfismul ca formă de deriziune și degradare a celui stigmatizat făcea parte din recuzita stalinistă (năpârci, lipitori, păduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifică totalitarismelor comunist și fascist.

După ce Nikita Hrușciov a denunțat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, în februarie 1956, Fadeev, autorul Înfrângeriiși al Tinerei gărzi și-a tras un glonte în cap. Imediat după moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela Dezghețul, al cărei titlu a devenit simbolul unei întregi perioade. Dar chiar și în memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, apărute în revista Novîi Mir, Ehrenburg nu a revenit asupra implicării sale în marea înscenare globală numită „mișcarea pentru pace”.

Despre indignările cu geometrie variabilă ale stângii vestice am scris un întreg capitol în cartea mea The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia (Routledge, 1988, apărută în traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus în revista L’Homme et la société cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Löwy, un gânditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revoluționari, de la tânărul Lukacs și Ernst Bloch la „Che” Guevara. În revista Agora, condusă pe atunci de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutantă cronică a acelei cărți.

Cum explicăm fanatismul revoluționar în secolul XX? Cum a fost posibilă orbirea unor întregi generații? Ce explică adeziunile înfierbântate, devoțiunile nevrotice, acele „căderi la Partid“ despre care scriau Aleksander Wat și Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se întâmplă uneori pe varii forumuri conspiraționiste, și nu doar acolo, la ceea ce se numește, falsificator, calomniator și denigrator, „complotul iudeo-bolșevic“? Cum s-a constituit reacția inversă, de dezgust în raport cu masacrele ordonate de Stalin și cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denunțate de Hrușciov drept „cultul personalității”? Care a fost fenomenologia abjurării, a deșteptării, a rupturii cu mirajul totalitar? A apărut la Humanitas, în colecția „Zeitgeist”, volumul clasic The God that Failed (Zeul care a dat greș). Publicată în 1949, la începutul Războiului Rece, fiind percepută drept un veritabil manifest anticomunist, cartea a fost tradusă în franceză cu titlul Le Dieu des ténèbres și a apărut în colecția „Liberté de l’esprit“ condusă ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.

În remarcabilul său dialog cu Daniel Cristea-Enache (Ce a fost, cum a fost, Polirom, 2013), regretatul profesor Paul Cornea (1923–2018) se referea pe larg și la acel volum esențial. Tot la Humanitas a apărut și traducerea uneia dintre marile cărți pe subiectul auto-amăgirii și al de-convertirii, volumul de dialoguri între Czesław Miłosz și Aleksander Wat. În cartea mea, intitulată Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană (tradusă la Polirom de Laura Lipovan), am examinat în adâncime ceea ce s-a numit „the revolt of the mind”, chestiunea apostaziei în sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pildă, pe un Karel Kosík ori pe un Jiří Dienstbier să se despartă de leninism și să susțină „socialismul cu chip uman” și apoi, după înfrângerea Primăverii de la Praga, să devină disidenți? Aceeași întrebare este valabilă pentru un János Kis, Jacek Kuroń și Bronisław Geremek.

Răspunsul îl găsim, în mare măsură, în scrierile autobiografice ale marelui apostat care a fost Milovan Djilas. Am lângă mine, când scriu aceste rânduri, volumul lui Djilas, Of Prisons and Ideas, cu autograful autorului. Este unul dintre acei intelectuali care, plecând dinspre fanatismul cominternist, a reușit să se emancipeze, să se debaraseze de cămașa de forță a ideologiilor utopice. Ne-am întâlnit la Washington în martie 1988, m-a prezentat tatălui său istoricul Aleksa Djilas, de care mă leagă o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, în 1947, pe sora mamei mele, Cristina Luca, fostă luptătoare în Franța, în maquis, devenită diplomat cultural al guvernului Groza. În acel ceas de conversație am vorbit despre Ana Pauker și Tito, despre Moša Pijade și Edvard Kardelj. Cu Aleksa m-am revăzut la Varșovia, cred că în 2007, la o conferință NEXUS organizată de Rob Riemen, autorul acelei cărți de o mare frumusețe intitulată Noblețea spiritului, tradusă la editura Curtea Veche în colecția „Constelații”.

În Polonia, România și Ungaria, neîndoios, a existat, în prima fază a regimului comunist, o prezență masivă a militanților de origine minoritară (ucraineni, evrei, maghiari, bulgari) în aparatele de dominație (partid, Securitate, ideologie, planificare, etc.). Subiectul a fost examinat, între alții, de către Pavel Câmpeanu, Robert Levy, Liviu Rotman și Andrei Roth. În Ungaria și Polonia, fenomenul a fost poate chiar mai pronunțat decât în România, cum demonstrează chiar „Memorandumul de la Snagov“ al lui Imre Nagy. Așa cum scria marele scriitor polonez Czesław Miłosz, nu era vorba despre niciun „mister rasial”, ci de atracția exercitată de internaționalismul mistic al bolșevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate și persecutate în perioada interbelică și, mai ales, în anii războiului. Apoi, trebuie să luăm în seamă că în fruntea PCR s-a aflat, între 1945 și 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic românească, pentru că tot etnici români au fost: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceaușescu, Constantin Pârvulescu, Ilie Verdeț, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Suzana Gâdea, Ion Ioniță, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Cornel Onescu, Nicolae Pleșiță, Ion Iliescu, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat și atâția alții.

Nici Iosif Chişinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej nu acționau în virtutea unei motivații „naționale”. Acești oameni erau „exteriori” nu prin etnie, ci prin ideologie, fie că se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chişinevschi, Władysław Gomułka sau Roman Zambrowski, Antonín Novotný sau Bedřich Geminder. Nu întâmplător și-a intitulat Teresa Torańska volumul de interviuri cu magnații staliniști ai Poloniei Oni (Ei). Erau soldați devotați ai Stalintern-ului, spre a relua un termen propus de doi ex-comuniști germani refugiați în anii războiului în Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon”, lucrare recenzată de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe.

Acești fanatici din România, grupați într-o sectă mesianică în care „mântuitorul” purta numele Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca și Mátyás Rákosi și Ernő Gerő în Ungaria, ca și Klement Gottwald și Rudolf Slánský în Cehoslovacia, ca și Bolesław Bierut (nume născut prin combinația dintre alias-urile sale, Bienkowski și Rutkowski) și Jakub Berman în Polonia, ca și Wilhelm Pieck și Walter Ulbricht în RDG, ca și Gheorghi Dimitrov și Vîlko Cervenkov în Bulgaria, ca și Enver Hoxha și Mehmet Shehu în Albania (mă refer în primul rând la perioada luării puterii). La fel, în Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) și Luigi Longo (nom de guerre Gallo în timpul Războiului Civil din Spania) în Italia, Maurice Thorez și Jacques Duclos, în Franța, serveau necondiționat linia Moscovei.

În final, recomand cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky și a soției sale, profesoara Elena Agarossi, Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probează totala înfeudare a PC Italian în raport cu directivele lui Stalin. În anii de început ai Războiului Rece, elita comunistă italiană era complet dirijată de PCUS (Viktor Zaslavsky, Elena Agarossi, op. cit., p. 24). Le fel și aceea românească, fără rezerve, fără scrupule, fără remușcări. Să citez în concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: „...there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them” (Există adesea o nepotrivire monstruoasă între speranțe, oricât de nobile și inimoase, și acțiunea care le succede).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG