Vladimir Tismăneanu

Motto: „La nostalgie n’est plus ce qu’elle était”—Simone Signoret

Haralambis Angourakis mi-a fost, cândva, cel mai apropiat prieten. A murit în urmă cu cinci ani, în mai 2014. În clasa a zecea, îmi aduc aminte, am fost ca frații. Născut pe 19 ianuarie 1951 la București, deputatul europarlamentar Haralambis Angourakis crescuse într-o familie a stângii comuniste grecești. După înfrângerea așa-numitei Armate Democratice condusă de generalul Markos Vafiadis, zeci de mii de comuniști greci, plus mii de copii răpiți, au ajuns în țările Europei de Est sovietizate. Conducerea PC din Grecia a ajuns în România. Tot acolo s-a aflat, până în 1968, postul de radio al PCG, „Vocea adevărului”.

Tatăl lui Haralambis, Gheorghios Angourakis, urmase cursurile Școlii superioare de științe sociale la Moscova. A ajuns redactor-șef al lunarului teoretic tipărit în exil, la București, Neos Kosmos. Semna cu pseudonimul „Alekos Psiloritis”. A murit într-un straniu accident de automobil. Se afla în mașină, pe locul din față, era în drum spre Snagov unde începeau lucrările unei plenare a CC al PCG. Era în noiembrie 1967. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1968, PC din Grecia se scinda. Luptele dintre gruparea eurocomunistă, condusă de Mitsos Partsalidis și Zisis Zografos, pe de o parte, și cea pro-moscovită, condusă de liderul partidului, Kostas Kollyannis, au culminat în formarea a două partide comuniste. Nicolae Ceaușescu, asemeni comuniștilor iugoslavi și italieni, a sprijinit PC din Grecia (interior), deci formațiunea care cerea renunțarea la dogmele staliniste.

Grecia se afla pe atunci în plină dictatură militară. O mare parte a comuniștilor din țară au susținut PCG (i). Între aceștia, Haralambos Drakopoulos, Antonis Brillakis și Leonidas Kyrkos. Zografos a murit înecat în lacul Snagov într-un misterios accident. PCG continua să existe. Kolyannis a fost înlocuit de Harilaos Florakis, militant din interior. Ales secretar general în 1989, Grigoris Farakos a fost înfrânt în tentativa de a reforma PCG, și-a dat demisia în 1991. A urmat Aleka Papariga și, din 2013, Dimitris Koutsoumpas. Din PCG (i) s-au născut varii partide, inclusiv „Syriza” (Coaliția Stângii Radicale) condusă de Alexis Tsipras. În fine, istoria e mai complicată, eu am simplificat-o aici...

Trupul tatălui lui Haralambis a fost expus la Ateneul Tineretului (actualul sediu al ICR) de pe Aleea Alexandru. Am mers acolo cu școala. Apoi, unii dintre noi am mers la Cimitirul Ghencea (civil). Țin minte că a venit și Nicu Ceaușescu. A vorbit Leonidas Stringos, numărul doi în PCG, fost ministru de finanțe în fantomaticul, efemerul guvern comunist din 1947. Seara, prietenul meu m-a căutat la telefon, ne-am văzut, mi-a povestit împrejurările morții. Cred că acea tragedie l-a marcat pe viață. Tatăl său avea doar 45 de ani. Au urmat intensele lupte din partid. Postul de radio a fost mutat în RDG, în august, familia Angourakis a plecat și ea. Mama lui Haralambis, Evanthia, lucra la radio. Au ajuns la Leipzig, Haralambis a învățat rapid germana la Institutul „Herder”. A intrat apoi la Politehnica din Dresda, a studiat computere și astrofizică, a obținut un doctorat. Vorbea la perfecție trei limbi: greaca, româna și germana. Era fluent în franceză și rusă. S-a integrat rapid în Tineretul Comunist Grec (KNE), a început să călătorească frecvent în Europa de Vest. Nu pentru turism, ci pentru a face propaganda liniei comuniste.

Ne-am revăzut de câteva ori. Ei veneau verile în țară pentru scurte vacanțe la Neptun. Ne vedeam cu Florica și Tudor Jebeleanu, mergeam la 2 Mai să o vedem pe mătușa lor, graficiana Marcela Cordescu. Era apropiat și de alți buni prieteni din liceu: Radu Stern, Andrei Scherman, Claudiu Popescu, Florin Cleper, Gheorghe Olaru, Andrei Manoliu, Carmen Lăzăroiu, Lena Răutu, Nadia Badrus. Cu Florica și cu Radu am vorbit adeseori despre el. Florin a murit primul, revoltător de devreme, în războiul din Liban. Scriu aceste rânduri având lângă mine o poză cu Hara, Marcela și cu mine la 2 Mai. Eu am mers de câteva ori la Leipzig și Dresda. Îmi amintesc o plimbare pe lângă Niklaskirche din Leipzig, vorbeam despre cartea lui Dominique Eudes, Les Kapetanios, și, mai ales, despre prefața scrisă de Nikos Poulantzas, unul dintre cei mai interesanți politologi neo-marxiști ai vremii. Scria Poulantzas despre conflictul ireconciliabil dintre spontaneitatea cvasi-anarhică a „Muntelui” versus spiritul ultra-centralist, cazon, de baracă, al staliniștilor din fruntea PCG în anii Războiului Civil. Părinții mei lucraseră la Radio Moscova, în anii războiului, în același departament cu Mania Zahariadis, soția de origine cehă a liderului comunist grec, Nikos Zahariadis, deportat la Mauthausen. Șeful departamentului Europa Centrală și Balcani a fost Rudolf Slánský (1901–1952).

În perioada interbelică, o știe oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de către propaganda comunistă. După război, în ultimii ani de viață ai genialissimului generalissim, a prins ființă și avânt „mișcarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifiștii staliniști erau într-o stare de perpetuă agitație și indignare. Erau denunțate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea și poate din Patagonia.

Supraviețuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revoltă împotriva „instigatorilor la război”, iar Aleksandr Fadeev, președintele Uniunii Scriitorilor din URSS, înfiera „hienele dactilografe”, o categorie în care îl includea până și pe docilul tovarăș de drum, Jean-Paul Sartre. Mai târziu, Václav Havel a scris un eseu despre cei care susțin mitul echivalenței morale între Estul totalitar și Vestul democratic. Cred că aceste teme sunt astăzi la fel de actuale ca în urmă cu câteva decenii. Înclinația spre auto-amăgire nu a dispărut, revolta selectivă rămâne contagioasă.

Tema a fost discutată cu ani în urmă de doi gânditori post-marxiști, regretații Ágnes Heller și Ferenc Fehér, într-un eseu apărut în revista New German Critique. Titlul era cât se poate de revelator și, în fond, neliniștitor: „Europa de Est în umbra unui nou Rapallo”. În acei ani, stânga umanistă din Est era anti-totalitară, lucidă și conștientă de capcanele propagandei sovietice. Stânga oficială, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivilă, paria tocmai pe credulitatea nemărginită a atâtor intelectuali, mai tineri ori mai puțin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul „Premiu Lenin pentru întărirea păcii între popoare” (primit și de Mihail Sadoveanu în 1961). Nu fusese „Decretul asupra păcii” unul dintre primele semnate de Lenin ca președinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kołakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Să ne amintim de George Orwell, de Ministerul Păcii care se ocupa cu pregătirea și întreținerea războiului permanent...

În anii ’80, m-am ocupat de tema mișcărilor pacifiste independente din Blocul Sovietic într-un volum pe care l-am editat și care a apărut la editura Routledge în 1990. Între autori, disidentul maghiar Miklós Haraszti și cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule cărți despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a ști să disting între anti-militarismul onest și naivitatea devenită program politic în Vest. Este și tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kołakowski și istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirecțional, adică anti-NATO, din Occident. Cât privește marile congrese de luptă pentru pace, premiile internaționale purtând numele lui Lenin și campaniile care le acompaniau, nu cred că există un text mai revelator și mai sfâșietor decât un pasaj din volumul al treilea din Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. E vorba de felul în care percepeau deținuții din infernul concentraționar sovietic tiradele demagogice ale „partizanilor păcii” dirijați și de atâtea ori stipendiați de Kremlin.

Ne aflăm în Kazahstanul de nord, doi deținuți tocmai au reușit o evadare care se va sfârși tragic. Merg în noapte prin stepă, aproape muribunzi, înfometați și însetați. Găsesc, în fine, un cal, îl ucid și îi sorb direct sângele din rana deschisă: „Partizani ai păcii! Exact în acel an vă reuneați la Viena și la Stockholm, vă desfătați cu băuturile sorbite cu paiul”. După care, numindu-i pe doi dintre cei specializați în turismul păcii, Soljenițîn scrie: „V-a trecut vreodată prin minte că existau concetățeni ai versificatorului Tihonov și ai jurnalistului Ehrenburg care își stingeau setea adăpându-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodată că în Uniunea Sovietică acesta este sensul real al cuvântului pace?”

PS: O precizare. În ceea ce-l privește pe Sartre, în 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit „această hienă dactilografă, acest șacal înzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). „Vipera lubrică” e a lui Vîșinski, împotriva lui Buharin (citat de mine în Diavolul în istorie). Zoomorfismul ca formă de deriziune și degradare a celui stigmatizat făcea parte din recuzita stalinistă (năpârci, lipitori, păduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifică totalitarismelor comunist și fascist.

După ce Nikita Hrușciov a denunțat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, în februarie 1956, Fadeev, autorul Înfrângeriiși al Tinerei gărzi și-a tras un glonte în cap. Imediat după moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela Dezghețul, al cărei titlu a devenit simbolul unei întregi perioade. Dar chiar și în memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, apărute în revista Novîi Mir, Ehrenburg nu a revenit asupra implicării sale în marea înscenare globală numită „mișcarea pentru pace”.

Despre indignările cu geometrie variabilă ale stângii vestice am scris un întreg capitol în cartea mea The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia (Routledge, 1988, apărută în traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus în revista L’Homme et la société cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Löwy, un gânditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revoluționari, de la tânărul Lukacs și Ernst Bloch la „Che” Guevara. În revista Agora, condusă pe atunci de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutantă cronică a acelei cărți.