Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Haralambis Angourakis (1951–2014) a citit cam aceleași cărți anti-totalitare pe care le devorasem și eu (Soljenițîn, Djilas, Koestler, Orwell, Roy Medvedev). Nu existau secrete pentru el în ce privea natura despotică a comunismului de tip sovietic. Însă trăia cu iluzia că stânga revoluționară se poate reinventa, se îmbăta cu elixirul radicalismului utopic. I-am spus la un moment dat ce gândeam, nu ne-am certat, dar era clar că mergem în direcții diferite. Prietenia noastră devenise o teacă în care cele două săbii nu puteau conviețui.

Am mai comunicat, foarte rar, cu el în anii ’80. Ai lui au revenit în Grecia în 1979. Eu am părăsit România în 1981. Țin minte că l-am sunat de la Paris, am vorbit îndelung. Mi-a scris mai târziu, eram la Philadelphia, îi trimisesem adresa mea. Mi-a spus că își pune speranțe în Gorbaciov, insista să vin în vizită în Grecia, altfel, spunea, nu ne vom mai vedea decât în vreun cimitir. Ultimul său mesaj a fost o felicitare de Anul Nou, prin 1992, cu antetul PC din Grecia și cu un citat antifascist din Yannis Ritsos. I-am văzut numele într-un articol din The Economist, era, cred, prin 2004 sau 2005, invoca necesitatea unui front global al stângii, dincolo de divergențele ideologice vetuste.

A condus Departamentul de Relații Externe al PCG, a ajuns membru al CC. Devenise un militant, un revoluționar de profesie, își abandonase cariera în domeniul astrofizicii. Apoi, a intrat în Parlamentul European, unde a susținut linia extremei stângi cu vehementă pasiune. Credea sincer în acele găunoase slogane? Bănuiesc că da. Mi-ar plăcea să cred că în clipele de solitară reflecție pe tema istoriei comunismului, va fi recunoscut, asemeni văduvei lui Nikos Beloyannis, dezastrul moral al mișcării cu care s-a identificat total. Mi-e teamă însă că a rămas complet înțepenit în carcasa convingerilor sale leniniste. A fost, în fond, ceea ce Czesław Miłosz a numit, în Gândirea captivă, un sclav al Istoriei. Nu era un conformist ori un oportunist, alta era plămada din care era făcut. Aceea a adepților fanatici despre care a scris și Eric Hoffer. A rămas până la sfârșit un true believer. Cel mai bun prieten al tatălui său a fost Grigoris Farakos, un partizan al de-stalinizării gorbacioviste. Hara nu l-a urmat. A rămas fidel dinozaurilor leniniști. Când am aflat că a votat în PE împotriva unei rezoluții de condamnare a încălcărilor drepturilor omului în Cuba, m-am cutremurat. Trăise în România lui Ceaușescu, tremurase și el de groaza Securității...

La Bruxelles, a fost unul dintre susținătorii poziției PSD în privința protestelor din ianuarie 2012. S-a opus cu tărie proiectelor menite să condamne comunismul. A susținut regimul Miloșevici în Serbia și, mai apoi, demagogia putinistă. A făcut parte din grupul de „observatori” ai referendumului neconstituțional din Crimeea. M-am frecat la ochi și când am văzut că a mers acolo în compania extremiștilor de dreapta. De fapt, nu trebuia să mă mir. Fanatismul anti-capitalist, anti-american și anti-european, ca să nu mai vorbesc de cel anti-israelian, justifica, pentru acești oameni, orice salt moral, orice alianță, indiferent cât ar fi ea de impură doctrinar. Greu de imaginat poziții mai opuse decât acestea și cele pe care le susțin eu. Arthur Koestler vorbea despre un limbaj secret al destinului. Cred că avea dreptate.

Am acasă la mine mătăniile de chihlimbar pe care mi le-a dăruit în 1968. Fuseseră ale tatălui său. Fiul meu, Adam, mi-a adus de la Salonic un nou șirag, albastru. Nefericit cel care, adolescent fiind, nu a trăit asemenea prietenii. Una din primele cărți pe care le-am citit în germană a fost Narziss und Goldmund a lui Hermann Hesse. Et pour cause...

Motto: „La nostalgie n’est plus ce qu’elle était”—Simone Signoret

Haralambis Angourakis mi-a fost, cândva, cel mai apropiat prieten. A murit în urmă cu cinci ani, în mai 2014. În clasa a zecea, îmi aduc aminte, am fost ca frații. Născut pe 19 ianuarie 1951 la București, deputatul europarlamentar Haralambis Angourakis crescuse într-o familie a stângii comuniste grecești. După înfrângerea așa-numitei Armate Democratice condusă de generalul Markos Vafiadis, zeci de mii de comuniști greci, plus mii de copii răpiți, au ajuns în țările Europei de Est sovietizate. Conducerea PC din Grecia a ajuns în România. Tot acolo s-a aflat, până în 1968, postul de radio al PCG, „Vocea adevărului”.

Tatăl lui Haralambis, Gheorghios Angourakis, urmase cursurile Școlii superioare de științe sociale la Moscova. A ajuns redactor-șef al lunarului teoretic tipărit în exil, la București, Neos Kosmos. Semna cu pseudonimul „Alekos Psiloritis”. A murit într-un straniu accident de automobil. Se afla în mașină, pe locul din față, era în drum spre Snagov unde începeau lucrările unei plenare a CC al PCG. Era în noiembrie 1967. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1968, PC din Grecia se scinda. Luptele dintre gruparea eurocomunistă, condusă de Mitsos Partsalidis și Zisis Zografos, pe de o parte, și cea pro-moscovită, condusă de liderul partidului, Kostas Kollyannis, au culminat în formarea a două partide comuniste. Nicolae Ceaușescu, asemeni comuniștilor iugoslavi și italieni, a sprijinit PC din Grecia (interior), deci formațiunea care cerea renunțarea la dogmele staliniste.

Grecia se afla pe atunci în plină dictatură militară. O mare parte a comuniștilor din țară au susținut PCG (i). Între aceștia, Haralambos Drakopoulos, Antonis Brillakis și Leonidas Kyrkos. Zografos a murit înecat în lacul Snagov într-un misterios accident. PCG continua să existe. Kolyannis a fost înlocuit de Harilaos Florakis, militant din interior. Ales secretar general în 1989, Grigoris Farakos a fost înfrânt în tentativa de a reforma PCG, și-a dat demisia în 1991. A urmat Aleka Papariga și, din 2013, Dimitris Koutsoumpas. Din PCG (i) s-au născut varii partide, inclusiv „Syriza” (Coaliția Stângii Radicale) condusă de Alexis Tsipras. În fine, istoria e mai complicată, eu am simplificat-o aici...

Trupul tatălui lui Haralambis a fost expus la Ateneul Tineretului (actualul sediu al ICR) de pe Aleea Alexandru. Am mers acolo cu școala. Apoi, unii dintre noi am mers la Cimitirul Ghencea (civil). Țin minte că a venit și Nicu Ceaușescu. A vorbit Leonidas Stringos, numărul doi în PCG, fost ministru de finanțe în fantomaticul, efemerul guvern comunist din 1947. Seara, prietenul meu m-a căutat la telefon, ne-am văzut, mi-a povestit împrejurările morții. Cred că acea tragedie l-a marcat pe viață. Tatăl său avea doar 45 de ani. Au urmat intensele lupte din partid. Postul de radio a fost mutat în RDG, în august, familia Angourakis a plecat și ea. Mama lui Haralambis, Evanthia, lucra la radio. Au ajuns la Leipzig, Haralambis a învățat rapid germana la Institutul „Herder”. A intrat apoi la Politehnica din Dresda, a studiat computere și astrofizică, a obținut un doctorat. Vorbea la perfecție trei limbi: greaca, româna și germana. Era fluent în franceză și rusă. S-a integrat rapid în Tineretul Comunist Grec (KNE), a început să călătorească frecvent în Europa de Vest. Nu pentru turism, ci pentru a face propaganda liniei comuniste.

Ne-am revăzut de câteva ori. Ei veneau verile în țară pentru scurte vacanțe la Neptun. Ne vedeam cu Florica și Tudor Jebeleanu, mergeam la 2 Mai să o vedem pe mătușa lor, graficiana Marcela Cordescu. Era apropiat și de alți buni prieteni din liceu: Radu Stern, Andrei Scherman, Claudiu Popescu, Florin Cleper, Gheorghe Olaru, Andrei Manoliu, Carmen Lăzăroiu, Lena Răutu, Nadia Badrus. Cu Florica și cu Radu am vorbit adeseori despre el. Florin a murit primul, revoltător de devreme, în războiul din Liban. Scriu aceste rânduri având lângă mine o poză cu Hara, Marcela și cu mine la 2 Mai. Eu am mers de câteva ori la Leipzig și Dresda. Îmi amintesc o plimbare pe lângă Niklaskirche din Leipzig, vorbeam despre cartea lui Dominique Eudes, Les Kapetanios, și, mai ales, despre prefața scrisă de Nikos Poulantzas, unul dintre cei mai interesanți politologi neo-marxiști ai vremii. Scria Poulantzas despre conflictul ireconciliabil dintre spontaneitatea cvasi-anarhică a „Muntelui” versus spiritul ultra-centralist, cazon, de baracă, al staliniștilor din fruntea PCG în anii Războiului Civil. Părinții mei lucraseră la Radio Moscova, în anii războiului, în același departament cu Mania Zahariadis, soția de origine cehă a liderului comunist grec, Nikos Zahariadis, deportat la Mauthausen. Șeful departamentului Europa Centrală și Balcani a fost Rudolf Slánský (1901–1952).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG