Vladimir Tismăneanu

Cel care a rostit, în iunie 1989, la ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, un discurs care va rămâne pe veci în istoria Europei de Est, unul dintre fondatorii FIDESZ, omul care l-a avut ca mentor intelectual pe cunoscutul disident, ex-marxist critic, György Bence (1941-2006), deci Viktor Orbán, a virat, deja de ceva ani, în direcția unui autoritarism colectivist și primordialist cu nete accente xenofobe.

Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Neîndoios extrem de dotat intelectual, Orbán a nutrit mereu un complex în raport cu cei pe care îi percepea ca pe un fel de aristocrație urbană, liderii Opoziției Democratice Maghiare, între care, în primul rând, János Kis, Gábor Demszky și Miklós Haraszti. A privit Alianța Liberilor Democrați ca pe un club select în care i se părea că nu este admis. Alți membri ai conducerii FIDESZ au împărtășit aceste simțiri nevrotice. În plus, Orbán era atras de liberalismul clasic și se mefia în raport cu orice formă de internaționalism, fie acesta unul liberal.

Corupția endemică asociată cu guvernarea socialistă a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orbán. A început să cocheteze tot mai intens cu conservatorismul populist care, în Ungaria, este greu, dacă nu imposibil, de disociat de antisemitism. Presa apropiată de FIDESZ (devenit între timp un partid tot mai tradițional și tradiționalist) a excelat în insinuări la adresa celor care, pasămite, nu trec testul unei maghiarități pure. Când s-a născut Jobbik, o formațiune de-a dreptul fascistă, nu a avut decât să potențeze cât mai strident teme care apăreau de-acum în retorica lui Orbán, inclusiv ideea că stânga radicală s-ar constitui cumva genetic...

Echipa Orbán a început să pedaleze pe un majoritarism tot mai intolerant în raport cu opoziția. Victoriile electorale de necontestat l-au făcut pe Orbán din ce în ce mai puțin dispus să își recunoască propria failibilitate. Ungaria a devenit tot mai provincială, etnocrația a început să sufoce democrația. Ceea ce acum un sfert de veac a fost superba promisiune a reinventării politicului prin renașterea liberalismului civic, pare astăzi sortit să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orbán anunță că democrația liberală este pe ducă. Se face campionul unui autoritarism care glorifică modelul polițienesc de tip Putin. Renasc acele teze din interbelic susținute de profeții fascismului, de la Carl Schmitt la Nichifor Crainic. Se exaltă un corp politic omogen și sănătos. Liberalismul este putred, corupt și decadent. Este momentul „salvatorului magic”, asemeni demagogilor descriși de Erich Fromm în carteasa clasică despre fuga de libertate.

Ceea ce pare să ignore Orbán este că NATO și UE nu sunt doar instituții politice, militare și, respectiv, economice. Ele definesc, în cuvintele lui Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Lupta dintre societatea deschisă și inamicii ei continuă. A căzut în ultimii ani încă o mască, ceea ce, la urma urmelor, nu este câtuși de puțin o tragedie.

Poate că ne imaginăm faptul că democrația liberală beneficiază de fundamente istorice și intelectuale cu rădăcini adânci, dar nu este nici pe departe așa. Înainte de 1945, însăși ideea de „democrație liberală” era foarte mult anatemizată. În vremuri de criză (morală și economică deopotrivă), democrația este atacată și de la stânga, și de la dreapta. Fie că vorbim de criticul Lenin, sau de criticul Sorel, ori de criticul Michels, toți se revendică întrucâtva de la Jean-Jacques Rousseau și se prevalează de imaginea autoproclamată a „democratului autentic”.

Orbán este astăzi un astfel de „democrat autentic” (a se citi și „original”) care nu se împiedică însă de libertăți civile ori deliberări de tip consensual-parlamentarist. Pentru premierul ungar, democrația liberală, cu toate instituțiile ei de mediere, corpurile intermediare, jocurile parlamentare, încurcă teribil fuziunea definitivă și irevocabilă dintre - așa cum spunea Carl Schmitt în Criza democrației parlamentare - „identitățile celor care sunt guvernați și celor care guvernează”. La baza acestei viziuni politice „salvaționiste” se află pur și simplu ideea mitologică e unei unități (în acest caz, de etnie). Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orbán, masele sunt în căutarea unei identificări. Cea mai recentă criză economică le adâncise această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată a profeție, vine să asigure tocmai această identificare redemptivă. După cum foarte judicios remarca și Jeffrey C. Isaac, toate tarele democrației liberale „au fost abil reinterpretate ca fiind virtuți ale democrației liberale. Într-un mod aproape orwellian, slăbiciunea era transformată în forță”. Este exact ce face Viktor Orban! Apoi, pentru a folosi o expresie camusiană, „transformă un elan spontan într-o acțiune concertată”.

Ceea ce susține de fapt premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile. Că pandantul democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare (vezi și vara anului 2012 în România). Evident, nu e un lucru total nou. Ceea ce este nou ține de metamorfozarea unui politican ajuns pe creasta valului ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat în avocatul valorilor contrare. Poate că e dur spus, dar cazul Orbán amintește de convertirea lui Mussolini, acum un veac, din socialist internaționalist, în fascist naționalist... La acest moment el evoluției sale interioare, Viktor Orbán pare „condamnat să condamne”. Când, în 2002, FIDESZ pierduse alegerile, a tunat că „națiunea nu poate fi în opoziție”. Așa cum foarte inspirat observa și istoricul Balázs Trencsényi, „Franz Iosef, Miklós Horthy și János Kádár și-au stabilit toți autoritatea prin teroare și toți au devenit părinți ai națiunii...” Să sperăm că nu vom aluneca totuși spre ceea ce René Girard numea cercul mimetic al violenței. În această versiune de „autoritarism-gulaș” spre care se îndreaptă Ungaria lui Orbán, Europa este „opresivă”, dar fondurile ei „necesare”. Din păcate, întreaga soartă a culturii politice a Europei depinde de respectivele răbufniri antidemocratice. Cum va reuși ea să se pună la adăpost de virusul transmis de Orbán, rămâne de văzut...

Haralambis Angourakis (1951–2014) a citit cam aceleași cărți anti-totalitare pe care le devorasem și eu (Soljenițîn, Djilas, Koestler, Orwell, Roy Medvedev). Nu existau secrete pentru el în ce privea natura despotică a comunismului de tip sovietic. Însă trăia cu iluzia că stânga revoluționară se poate reinventa, se îmbăta cu elixirul radicalismului utopic. I-am spus la un moment dat ce gândeam, nu ne-am certat, dar era clar că mergem în direcții diferite. Prietenia noastră devenise o teacă în care cele două săbii nu puteau conviețui.

Am mai comunicat, foarte rar, cu el în anii ’80. Ai lui au revenit în Grecia în 1979. Eu am părăsit România în 1981. Țin minte că l-am sunat de la Paris, am vorbit îndelung. Mi-a scris mai târziu, eram la Philadelphia, îi trimisesem adresa mea. Mi-a spus că își pune speranțe în Gorbaciov, insista să vin în vizită în Grecia, altfel, spunea, nu ne vom mai vedea decât în vreun cimitir. Ultimul său mesaj a fost o felicitare de Anul Nou, prin 1992, cu antetul PC din Grecia și cu un citat antifascist din Yannis Ritsos. I-am văzut numele într-un articol din The Economist, era, cred, prin 2004 sau 2005, invoca necesitatea unui front global al stângii, dincolo de divergențele ideologice vetuste.

A condus Departamentul de Relații Externe al PCG, a ajuns membru al CC. Devenise un militant, un revoluționar de profesie, își abandonase cariera în domeniul astrofizicii. Apoi, a intrat în Parlamentul European, unde a susținut linia extremei stângi cu vehementă pasiune. Credea sincer în acele găunoase slogane? Bănuiesc că da. Mi-ar plăcea să cred că în clipele de solitară reflecție pe tema istoriei comunismului, va fi recunoscut, asemeni văduvei lui Nikos Beloyannis, dezastrul moral al mișcării cu care s-a identificat total. Mi-e teamă însă că a rămas complet înțepenit în carcasa convingerilor sale leniniste. A fost, în fond, ceea ce Czesław Miłosz a numit, în Gândirea captivă, un sclav al Istoriei. Nu era un conformist ori un oportunist, alta era plămada din care era făcut. Aceea a adepților fanatici despre care a scris și Eric Hoffer. A rămas până la sfârșit un true believer. Cel mai bun prieten al tatălui său a fost Grigoris Farakos, un partizan al de-stalinizării gorbacioviste. Hara nu l-a urmat. A rămas fidel dinozaurilor leniniști. Când am aflat că a votat în PE împotriva unei rezoluții de condamnare a încălcărilor drepturilor omului în Cuba, m-am cutremurat. Trăise în România lui Ceaușescu, tremurase și el de groaza Securității...

La Bruxelles, a fost unul dintre susținătorii poziției PSD în privința protestelor din ianuarie 2012. S-a opus cu tărie proiectelor menite să condamne comunismul. A susținut regimul Miloșevici în Serbia și, mai apoi, demagogia putinistă. A făcut parte din grupul de „observatori” ai referendumului neconstituțional din Crimeea. M-am frecat la ochi și când am văzut că a mers acolo în compania extremiștilor de dreapta. De fapt, nu trebuia să mă mir. Fanatismul anti-capitalist, anti-american și anti-european, ca să nu mai vorbesc de cel anti-israelian, justifica, pentru acești oameni, orice salt moral, orice alianță, indiferent cât ar fi ea de impură doctrinar. Greu de imaginat poziții mai opuse decât acestea și cele pe care le susțin eu. Arthur Koestler vorbea despre un limbaj secret al destinului. Cred că avea dreptate.

Am acasă la mine mătăniile de chihlimbar pe care mi le-a dăruit în 1968. Fuseseră ale tatălui său. Fiul meu, Adam, mi-a adus de la Salonic un nou șirag, albastru. Nefericit cel care, adolescent fiind, nu a trăit asemenea prietenii. Una din primele cărți pe care le-am citit în germană a fost Narziss und Goldmund a lui Hermann Hesse. Et pour cause...