Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Ascensiunea politică a magnatului ceaușismului numit Emil Bobu s-a suprapus total cu creșterea nemăsurată a puterii cuplului dictatorial. Exponent tipic al nomenclaturii comuniste, deci al unei caste profitocratice, coruptă și corupătoare, Emil Bobu s-a dorit să fie și a fost un „soldat credincios”. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea șefului statului român, drept ilegitim și criminal.

Emil Bobu a făcut (pe puncte) studii de drept. La fel și soția sa, Maria Bobu, ministru al justiției (adică al anti-justiției) în clipa prăbușirii dictaturii. Au contribuit amândoi la perpetuarea statului de nedrept. Să reținem că asasinarea inginerului Gheorghe Ursu a avut loc pe vremea când tovarășul Bobu tăia și spânzura ca mână dreaptă a Elenei Ceaușescu în cadrul Comisiei de Cadre a CC, iar tovarășa sa de viaţă păstorea peste fictiva instituție a „justiției socialiste”.

Nu exagerez în niciun fel afirmând că, odată cu Ceaușescu, o caricatură grotescă de bizantinism a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea dușmanilor prin intermediul unor conspirații de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) și discursul paralel, demagogia ca patologie națională, disprețul pentru autenticele preocupări etice, manipularea și delațiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcții din moștenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate și impuse de către Stalin, au fost îmbrățișate de Ceaușescu și și-au atins apogeul în travestiul macabru care a fost cultul personalității sale. Un cult care a căpătat dimensiuni monstruoase, mai ales după nefastele Teze din iulie 1971, pensionarea lui Maurer în 1974 și potențarea rolului Elenei Ceaușescu în conducerea țării.

Membrii aparatului de partid erau uneori deranjați de tot acest carnaval îngrețoșător, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbește indicațiile conducătorului și, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-și păstreze privilegiile (sau cel puțin o mare parte din ele). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatura nomenclaturii.

Așa cum se arată în Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Emil Bobu a fost unul dintre cei direct responsabili pentru catastrofa totalitară. Cei câțiva ani de binemeritată închisoare pe care i-a făcut după 1990 nu l-au trezit moral. Nu a exprimat niciodată vreun regret autentic pentru participarea sa la un sistem politic liberticid. Din păcate, tipul uman simbolizat de Emil Bobu nu a dispărut odată cu prăbușirea regimului pe care acesta l-a servit în chip maniacal. Mentalitatea și practicile securiste nu au dispărut. Bobu e mort, dar bobii bântuie în continuare prin cetate...

Moștenirea comunistă în România este una a corupției morale și politice, a fugii de responsabilitate, a lașității devenită virtute, a supraviețuirii prin infinite abdicări și compromisuri. De această moștenire apăsătoare trebuie să scăpăm. Marii îmbogățiți de după 1990, în marea lor majoritate, vin din zonele vizibile și mai puțin vizibile ale nomenclaturii. Emil Bobu a fost un nomenclaturist tipic, tocmai de aceea am decis să scriu pe larg despre el. Torționarii securiști Vișinescu, Ficior, Istrate, etc., au fost, în fapt, instrumentele PCR. În anii ’50, Emil Bobu, ca instructor al Secției Administrativ-Politice, superviza penitenciarele, știa exact ce se petrece în închisori și în lagărele de muncă forțată. Nu legea conta pentru el, ci ordinele conducerii de partid.

Securitatea era instrumentul partidului, nu invers. Postelnicu, Pleșiță, Homoștean, Iulian Vlad, Vasile Gheorghe, Goran, Stamatoiu și alți influenți securiști au fost, în anii ’70 și ’80, subordonații unuia ca Bobu (ministru de Interne, secretar al CC, etc.). Pentru a deveni într-adevăr democratică, deci respirabilă, România trebuie în continuare să se debaraseze de mentalitățile și comportamentele de tip Bobu.

Probabil că maturizarea mea ca cititor s-a produs pe la 12-13 ani. Auzisem mult în casă, dar mai ales în discuțiile cu prietenii mei, despre tirania lui Beniuc la Uniunea Scriitorilor, despre corsetul dogmatic al realismului socialist. Apoi, tatăl meu primea revista sovietică Novîi Mir, unde au apărut romanul lui Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, și memoriile lui Ilya Ehrenburg. Se citeau textele dezghețului literar din URSS, inclusiv poeziile lui Evtușenko, Voznesenski și ale Bellei Ahmadulina, se comentau dezbaterile din Occident despre stalinism.

Părinții mei, dar și sora mamei și soțul ei, aveau prieteni în Franța, în Ungaria, în Cehoslovacia, urmăreau atent destalinizarea din acele țări. După excluderea sa din PMR, sub acuzația de fracționism (documentul apare în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi despre crearea Omului Nou), în 1960, tatăl meu a fost tot mai deziluzionat de modul practic în care se realizau acele idealuri în care crezuse cu patimă. Aveam 13 ani când mi-a spus că Lucreţiu Pătrăşcanu nu fusese trădător, deci cu cinci ani înainte de reabilitarea oficială a celui executat în aprilie 1954. Se simțea un paria și nu fără motiv. Fusese excomunicat de prietenii săi, eliminat brutal din familia sa politică, fostul său camarad din Spania, Valter Roman, votase pentru excluderea lui din partid într-o ședință de pomină de la Editura Politică. Mama era lămurită încă din anii ’50, la fel și mătușa mea, Cristina Luca.

Tata a fost reprimit în PMR în februarie 1964, deci încă sub Dej, dar n-a mai primit nicio responsabilitate importantă în ceea ce se numea „frontul ideologic”. N-a revenit ca profesor la catedra de socialism științific de la Universitatea din București pe care o condusese până la mazilire. A rămas, cum s-ar spune, pe tușă, ca șef de redacție la Editura Meridiane, de unde s-a și pensionat în anii ’70. Aș zice că a fost de fapt un noroc, n-a trebuit să participe la orgiile propagandistice ale „Epocii de Aur”. La Meridiane, s-a apropiat de Ion Frunzetti și de Modest Morariu. Prin tatăl meu am cunoscut-o pe Mona Țepeneag, care lucra acolo ca redactor. Prin Mona, aveam să-l întâlnesc pe Dumitru Țepeneag. Era, cred, în 1973 când revenise pentru puțin timp din Franța.

Domnul Țepeneag (n. 1937) mi-a oferit acces la biblioteca sa, apoi, după rămânerea sa definitivă la Paris, Mona, care se pregătea să plece și ea, mi-a dăruit câteva cărți esențiale, între care ediția franceză din Marea Teroare de Robert Conquest, dar și scrierile unor autori anarhiști. Cred că tot din acea bibliotecă am avut și cărțile unor Claude Lefort și Edgar Morin, poate și pe cele ale lui Jules Monnerot. De la Alexei Florescu am împrumutat, cu știința tatălui său, veteran din Maquis, ministru al Chimiei, cărți de filosofie și sociologie, dar și volume memorialistice, inclusiv cartea de amintiri a Margaretei Buber-Neumann, una din marile mărturii despre comunism și fascism ca experimente înrudite.

În 1963, m-am mutat de la Liceul „Petru Groza”, la nou înființatul Liceu 24, azi Liceul „Jean Monnet”. Eram de-acum un cititor vorace de literatură vestică. E bine să amintim aici ce-a însemnat apariția revistei Secolul XX, în prima fază condusă de poetul ex-stalinist Marcel Breslașu, apoi de Dan Hăulică și Ştefan Aug. Doinaș. Apăreau acolo traduceri din autori până atunci ignorați, negați, interziși. Sigur, noi am intrat în zodia Kafka mai târziu decât alte țări din Est, dar, după 1965, era de-acum posibil să-i citești pe marii autori ai modernismului.

Încă sub Dej, în „Biblioteca pentru toți” apăreau două volume din Nuvela americană contemporană. Se publicau antologii de teatru, inclusiv cu piese de Eugen Ionescu, Jean Giraudoux, Jean Anouilh. Se juca piesa anti-totalitară Rinocerii, cred că la Teatrul de Comedie. În Contemporanul, A.E. Baconsky spărgea canonul dominant și oferea noi criterii axiologice pentru interpretarea poeziei universale, rostea nume stranii pentru cei mai mulți dintre noi. Reveneau în presă criticii deceniului al patrulea, inclusiv Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu. Aș zice, deci, că pe la 14 ani, în vara anului 1964, aveam de-acum formată grila valorică pe care o voi cultiva în continuare...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG